Mani Pulite sau cum o ia în mînă anticorupția

Într-o lume în care s-ar respecta la rigoare termenii, campania de arestări a procurorilor DNA ar fi considerată un plagiat după Mani Pulite, teribilul asalt pornit de magistrații din Milano împotriva politicienilor italieni corupți.

Mani Pulite a început în februarie 1992.

Italia arăta atunci cam cum va arăta România peste 25 de ani: coruptă, mulsă de resurse, condusă de clanuri politice care țeseau rețele de jaf cu oamenii de afaceri. Bogăția uriașă a țării era deturnată prin zeci de mii de canale și țevi către o mafie politică și clientelară, pe lîngă care adevărata Mafie, aia cu vendetta și lupara, părea un grup de hoți de buzunare.

Pe 17 februarie 1992, inginerul Mario Chiesa, un fruntaș al Partidului Socialist Italian, a fost prins de procurorii din Milano dînd contracte cu dedicație unor firme-căpușă, care spoliau sanatoriul de bătrîni aflat sub conducerea sa. Ceea ce părea o găinărie s-a transformat repede într-un caz național, fiindcă echipa de cinci procurori milanezi folosea un mix de interogatoriu și negociere nemaiîntîlnit pînă atunci. Instituția denunțului își făcea intrarea triumfală în practica judiciară din sudul continentului, iar Chiesa a cerut pix și hîrtie.

Bettino Craxi, un Adrian Năstase mai bogat și mai corupt

al PSI, a luat totul în ușor și i-a liniștit pe mamuții partidului. A declarat la televiziune că e un incident de duzină, cuprins în statisticile criminalității mărunte, și și-a văzut de numărat sacii cu bani.

Numai că Mario Chiesa ajunsese, între timp, să scrie mai mult ca Giovanni Papini. Talentul lui de prozator a scos la iveală o incredibilă rețea de șpăgi politice, care promitea o dezvoltare judiciară de excepție.

Interogatoriul lui Chiesa a fost luat de Antonio Di Pietro, un procuror provenit din rîndurile Poliției, o figură charismatică a magistraturii, care a introdus în practica anchetei, încă din anii ’80, arhivarea digitală a datelor.

Di Pietro era fiul unor țărani învățați cu greul,

care și-a petrecut tinerețea muncind cu cîrca în Germania Federală ca să-și poată plăti studiile. Cunoștea în profunzime sărăcia, umilința socială și mica rețea de lașități pe care prosperă mafiile, așa că din pasiunea pentru dreptate și-a făcut o vocație, iar din pasiunea pentru electronică și-a făcut un instrument. Bazele lui de date au dat relevanță dosarelor criminale, permițînd lucrurilor să se lege și procurorilor să-i lege pe infractori.

Interogatoriul lui Mario Chiesa a permis anchetei să se extindă și apoi să explodeze în fața clasei politice ca un abdomen ușurat după consumul de prune cu bere. În cei doi ani care au ținut lumea corupției cu genunchii la gură, operațiunea Mani Pulite a pus sub acuzare peste jumătate din membrii Parlamentului italian, a interogat peste 4.800 de suspecți, a dizolvat cîteva sute de consilii orășenești și a demolat cele două mari partide – socialiștii lui Craxi și creștin-democrații lui Giulio Andreotti.

Zeci de politicieni și oameni de afaceri s-au sinucis,

sute de judecători și agenți ai fiscului au ajuns cu lampa-n ochi, iar popularitatea lui Di Pietro în sondaje a sărit de 80%.

După doi ani, Mani Pulite s-a oprit, Bettino Craxi a fugit în Tunisia ca să scape de închisoare, iar Prima Republică italiană a trecut la cele veșnice. Pe mormîntul ei simbolic au crescut vlăstarele celei de-a Doua Republici, Silvio Berlusconi și Massimo D’Alema, care au dat o nouă vigoare vechilor rădăcini puse pe jaf.

Antonio Di Pietro s-a trezit cu un val de atacuri în mass-media pe cap, a fost acuzat de șantaj și, în decembrie 1994, la aproape trei ani de la debutul arestărilor, s-a retras din magistratură. Odată cu dispariția procurorului din dispozitiv, totul s-a stins. Din Mani Pulite a rămas doar ultimul cuvînt. Gloria, conștiința banilor pierduți și cadavrele cîtorva hoți slabi de înger s-au mai foit un timp prin presă, apoi au lăsat loc fotbalului.

Anchetele s-au tergiversat, termenele de judecată prea lungi au dus la prescrierea faptelor, iar Parlamentul italian a fabricat legi care să ușureze vina infractorilor.

Deosebirile dintre Italia anului 1992 și România anului 2014

sînt doar de ordin de mărime. Sumele smulse statului de italieni întrec cu două-trei zerouri imaginația grupului Niro-Cocoș.

În rest, numai asemănări. Corupția paralizase statul italian în aceeași măsură în care a făcut-o azi la noi, economia era confiscată de politic, iar serviciile secrete cooperau la uzufruct.

Cu timpul, în presa britanică, americană și italiană au început să apară mărturii ale unor diplomați americani din anii ’90, care arată implicarea externă. America a pus umărul la Mani Pulite cu informații și tehnici judiciare, așa cum îl pune și în cazul faliților noștri.

Dar, la peste douăzeci de ani de la teribilul val de arestări din peninsulă, vedetele de atunci, procurorii Antonio Di Pietro și Piercamillo Davigo, susțin că anticorupția a pierdut meciul și că jaful public a revenit cu un elan sporit, ca să se instaleze acum definitiv.

Observatorii fenomenului sînt de părere că societatea italiană și clasa politică au lăsat atunci povara rezolvării corupției doar în spinarea Justiției, fără să adauge arestărilor măsuri de restructurare instituțională, de transparență bugetară, de debirocratizare. În același fel, la noi, lumea stă cu mîinile în sîn și se uită cum Laura Codruța Kövesi, cu toată condiția ei fizică de baschetbalistă, cu tot antrenamentul ei făcut în NBA, începe să gîfîie.

Vineri, 23 octombrie, de la ora 17, Antonio Di Pietro în carne și oase

vorbește publicului în Aula Facultății de Drept din București. Nici un magistrat, nici un avocat, nici un infractor și nici un jurnalist n-ar trebui să rateze așa ceva.

124 de vizualizări