Seara de 6 martie, cînd Nicușor Dan a ieșit să vorbească cu protestatarii din fața Palatului Cotroceni, ne-a arătat o față complet pierdută a președintelui. În timp ce o lălăia misterios despre numirile dubioase ale șefilor de parchete, pe chipul lui am văzut trăsăturile șterse și dezarmante ale palizilor săi predecesori Emil Constantinescu și Klaus Iohannis. Au observat asta îngrijorați mulți dintre cei care l-au votat cu încredere și speranță. Să fie o maladie pe care medicina încă nu a recunoscut-o, boala președintelui, care nu apare în campanie și nu e detectată la dezbateri, dar care începe să se manifeste la foarte scurt timp de la instalarea în funcție? O fi un blestem? Sau e efectul unui adevăr atît de înfricoșător, la care foarte puțini au acces și care te marchează atît de tare încît nici nu-l poți spune, dar nici nu mai poți fi omul de dinainte să-l afli?
În afară de Iliescu, soldat disciplinat, cu inimă rece de KGB-ist, și de Băsescu, care și-a tratat marinărește, cu tărie, răul de înălțime a funcției, toți ceilalți președinți par împietriți după vederea balaurilor din Cotroceni.
Primul caz a fost Emil Constantinescu. Omul a intrat în funcție în 1996 cu aerul unui profesor convins că va face ordine în școală. După patru ani, a ieșit din mandat cu expresia celui care a descoperit că școala e, de fapt, condusă de portar, de femeia de serviciu și de niște elevi din clasa a XII-a care au cheile de la toate ușile. Celebrul „M-a învins sistemul“ a fost, probabil, traducerea diplomatică a unui moment în care cineva i-a arătat mapa neagră cu adevăratele instrucțiuni ale statului.
Al doilea a fost Klaus Iohannis, care a intrat la Cotroceni cu calmul profesorului de fizică ce știe că universul are legi clare. La început a vorbit rar și apăsat. După cîțiva ani a început să vorbească și mai rar. Spre final, a amuțit de tot. Mapa neagră l-a deprimat atît de tare încît, după ce a citit-o, singura salvare de la pierderea minților a fost să schieze și să joace golf pînă la epuizare.
Candidul Nicușor Dan a venit cu matematica, formulele urbane și optimismul omului tînăr. Dar, după ce a primit cheia mică și mapa neagră, a aflat și el că ecuația statului român are prea multe necunoscute și foarte multe servicii. După ce a închis-o, i-au albit cîrlionții, iar privirea i s-a rătăcit pe cer.
Conform unor ziceri populare, șefii statului încearcă să controleze Serviciile. Altele spun că Serviciile îi controlează pe ei ca pe niște aplicații care rulează pe un vechi sistem de operare. Pînă aflăm cine pe cine conduce, de un lucru putem fi aproape siguri: situația țării se vede cel mai bine în ochii președintelui.