Ieri, director al Muzeului de Artă Timișoara. Azi, demis politic. Povestea României politice dintotdeauna.
Reporter: Nu ești bine pregătit. De ce nu ești bine pregătit?
Marcel Tolcea: Ai puțintică răbdare, stimabile. Să începem cu începutul nepregătirii mele. În 2006, Secția de Artă a Muzeului Banatului se transformă în Muzeu de Artă și se mută în Palatul Baroc, o clădire superbă la care se tot restaura de vreo 25 de ani. Sînt numit interimar, dau concurs — agreat, evident, de PDL! — și, ușurel, aduc tot soiul de expoziții. Cîțiva dintre amicii/prietenii cu bani mă ajută, fiindcă bugetul pentru evenimente culturale e cam rahitic. De pildă, cînd am găzduit o expoziție de gravuri ale lui Rembrandt, am primit 800 de lei cu care trebuia să plătim și asigurările, și transportul, și afișajul!
În 2010, reînnoiesc contractul, iar la evaluările anuale, iau note mari, peste 9. Brusc, anul ăsta, după schimbarea de regim, primesc următoarele „daruri”: 1) o comisie de evaluare cu doi specialiști de la București (în premieră absolută și într-o componență de acest fel doar pentru mine!); 2) o modificare a acestei comisii în două rînduri, dl Sorin Ilfoveanu, de pildă, recuzîndu-se! 3) o notă de 5,89, fără să mi se comunice nici pînă astăzi motivația. Fac contestație, dar, vai, Ordonanța de urgență 189/2008 e asemenea vocii implacabile a destinului: nu se poate contesta nota, ci doar procedurile! Sigur că sînt nepregătit față de, de pildă, directorul Școlii Populare de Artă care, iată, a primit 9,97 și e tot director, deși are 75 de ani!
Am primit, alături de colegii mei, 5,89 fiindcă, în 2012, la Muzeul de Artă Timișoara au fost organizate 22 de expoziții după cum urmează: una a unui artist român din Suedia, una colectivă din Serbia, una din Germania, una a celui mai important sculptor din Mexic, una din Austria; trei nume mari ale artelor românești: Țuculescu, Romul Nuțiu, Ștefan Bertalan; una despre creația marelui arhitect Horia Creangă, două expoziții de la Brukenthal. Ca o realizare unică, la nivel național, aș sublinia doar că un proiect al nostru a devenit caz de bună practică în programul european ASLECT și a fost selecționat de Volonteurope pentru a reprezenta România în raportul anual pe 2012. Din cele 22 de expoziții, doar 7 au beneficiat de bani publici pentru transport și asigurări.
Rep.: Ce-nseamnă demiterea, decît că nu ești în aceeași barcă politică? Și care este limita ta de compromis?
M.T.: Imediat după alegerile locale, am avut o discuție cu noul președinte al CJ Timiș, de care depinde Muzeul de Artă. Dl Bojin mi-a spus atunci, politicos, că nu putem colabora fiindcă avem opinii politice diferite. (Dl Bojin a fost director la Ape între 2005 și 2010!) Evident că a dorit să plec de la muzeu fiindcă nu sînt pesedist sau liberalos și fiindcă, lucru de neimaginat, scriu ce gîndesc pe blog-ul meu și la, culmea neobrăzării, Evenimentul zilei. Limita mea de compromis a fost să nu scriu despre USL-ul local. Și că am tăcut – cu lașitate! – atunci cînd primarul Robu a făcut lucruri penibile breslei artiștilor.
Rep.: Cum te vezi azi în oglinda minciunilor celorlalți? Îți dai seama unde-ai greșit?
M.T.: Mi-e jenă de faptul că dna Roxana Demetrescu a acceptat asta. De la dl Cătălin Bălescu, rectorul Universității de Arte, nu am avut așteptări. Din funcția asta se cade ușor dacă ești impresionist în decizii. Știi unde am greșit? Am fost naiv să cred că persoana care a provocat această farsă pentru a-mi luat locul va avea minima decență să nu uite că a intrat în viața universitară grație mie!
Rep.: Fă un puzzle de lecturi care-ți dau venin-pelin în astfel de momente.
M.T.: Aș alege două titluri din Dostoievski, Idiotul, Frații Ka(ka)ramazov și Slugă la doi stăpîni, de Goldoni. Primul e pentru mine, celelalte, pentru cei care se știu.
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013