Să zicem că ați pus mîna pe povestirile lui Bukowski, dar nu vă plac anumite cuvinte, cum ar fi „căcat” și alte alea, cele pe care le cauți degeaba în DEX. Ori o să închideți dezgustați cartea după cîteva pagini, ori – mai degrabă – veți deveni mai îngăduitori cu uzul literar al acestor vorbe. Și, cu siguranță, o să vă uitați cu alți ochi la boschetari, curve, hoți, alcoolici și la alte produse ale depravării. Despre ăștia scrie Bukowski sau mai ales despre ei. Nu-i eroizează, nici nu le plînge de milă. Dar nici nu-i înnegrește mai mult decît sînt. (Ar fi aproape imposibil!) Ca unul care a trăit în lumea lor, a scris despre ei fără să se mire, fără să se dea drept avocatul cauzelor lor pierdute, însă cu o artă care începe prin a te enerva, apoi te stîrnește și în cele din urmă te cucerește.
Bukowski a băut mult, a vagabondat, a fost funcționar la poștă, a muncit cu cîrca, a făcut scandaluri fără număr, dar a și scris mult și mai ales altfel decît scriau alții. Poezie, proză scurtă, romane, scenarii de film, ba a avut timp și de scrisori pe care n-a ezitat să le publice. A fost propriul său personaj, puțin spus „excentric”, pe care l-a plimbat la lecturi publice și în filmele despre el însuși în care bea, fuma, își spunea poeziile și tot soiul de alte chestii cu care la început scandaliza, pînă cînd personajul lui a devenit un mit, iar cei din jur îl stîrneau să-și joace rolul, chiar și atunci cînd n-avea chef.
Povestirile din antologia asta, alese din cîteva sute, par toate scrise la prima mînă, cu o inspirație vecină cu sminteala sau pur și simplu genială. Cred mai mult în cea de-a doua variantă, fiindcă, în ciuda inegalității textelor lui, Bukowski are în fiecare dintre ele ceva numai al lui, acea unicitate după care mulți aleargă o viață, dar n-o găsesc, și cu care el se întîlnește ori de cîte ori se apucă să scrie. Mai exact, să povestească, simulînd extraordinar oralitatea. Cel mai adesea la persoana întîi și aproape totdeauna fără s-o lungească. Uneori ai impresia că se plictisește de ceea ce vrea să-ți spună și termină textul ca să scape cumva de el. Nu caută „finaluri” și, în general, ai zice că i se rupe de ceea ce cred alții că e literatura. De fapt, cu aerul ăsta, că povestește ce și cum îi trăsnește pe moment prin cap, Bukowski își stăpînește textele cu o imperturbabilă siguranță și își manipulează cititorii după cum are chef. Știe la ce te aștepți, cînd ajunge aproape de finalul fiecărei povestiri, și-ți taie în sictir macaroana. Dar mai ales se pricepe să te oblige să-l crezi, în special atunci cînd te prinzi că inventează. Sau, cum ar zice Henry Chinaski, personajul în pielea căruia Bukowski se simte atît de bine, încît o îmbracă de nenumărate ori în povestirile lui: „Căcat, l-am pus jos în ring pe Ernie Hemingway și toate tipele cu cururi apetisante, care veniseră să-l vadă, făceau după aia coadă la mine, să mă pipăie”. Așa că atunci cînd Robert, cel din Dragoste la 17,50 $, cumpără un manechin pe care l-a văzut în vitrina unui magazin, un simulacru de femeie de care s-a îndrăgostit pînă peste urechi, intervine tipa cu care Robert se culca pînă s-o cumpere el pe femeia sintetică a viselor sale. Tipa, în loc să-i spună lui Robert că a terminat cu el cînd îi găsește păpușa în șifonier, e apucată de o ucigătoare criză de gelozie. Literații cu ștaif critic ar vedea în povestirea asta o artă poetică. Bukowski, în schimb, a avut grijă s-o păstreze în limitele unei povești de dragoste cît se poate de normale. Mă rog, în condițiile date.
Charles Bukowski, Dragoste la 17,50 $. Povești despre viața din groapă, traducere de Cristian Neagoe, Editura Polirom, 2016.