Între cele două războaie mondiale, Biserica noastră ortodoxă și-a găsit un cal de bătaie în Masonerie. Ba că n-avea Dumnezeu, ba că zăpăcea mințile oamenilor adunînd laolaltă persoane cu religii diferite, ba că masonii puneau ei ceva necurat la cale cu toate secretoșeniile lor. Masonii – cărbune acoperit, mai ales că puseseră și legionarii ochii pe ei, și ăștia nu știau de glumă. Sadoveanu, care ajunsese Mare Maestru peste o lojă, umbla să-i unească pe masoni, chestie care i-a dezbinat și mai tare, încît o grupare mai supărată i-a ars portretul în efigie. Autorul romanului Creanga de aur încearcă să se pună bine cu Biserica și povestește cît de mult credea el în Dumnezeu și-n nemurirea sufletului. Asta nu l-a împiedicat pe patriarhul Miron Cristea să afurisească Masoneria, în 1937, și pe regele Carol al II-lea să interzică toate lojele de la noi, în 1938. Masonii – ce să facă? – au intrat în adormire. Au încercat să se trezească în 1944. Simțind dincotro bate vîntul, Sadoveanu i-a lăsat baltă pe frații săi de lojă. A schimbat compasul și echerul cu secera și ciocanul. În 1948, cînd fostul Mare Maestru a ajuns președintele Marii Adunări Naționale, masoneria a fost din nou interzisă și companionii lui Sadoveanu au fost băgați în pușcării, fără ca fostul purtător al șorțului de rit scoțian să clipească.
Marele Maestru Sadoveanu, de la compas și echer la ciocan și seceră
