Dumnezeu s-o ţină lîngă el pe doamna Bulgăraş, vecina mea de bloc de pe Popa Soare, care mi-a dat la timp să citesc Marile speranţe. Doamna Bulgăraş era o femeie de o urîţenie atrăgătoare. M-a văzut într-o zi cu o carte pe care o luasem cu împrumut de la biblioteca şcolii. Îmi cere cartea, se uită la ea, apoi mă invită, cu vocea ei groasă, să-mi dea o carte care o să-mi placă. În garsoniera ei curată mirosea a lucruri vechi. Marile speranţe conţinea şi un gîndac de bucătărie.
Blocul era plin de gîndaci din ăştia, aşa că atunci cînd am deschis cartea şi l-am văzut pe micul locatar al romanului coborînd voios pe masă, l-am lăsat în pace. Era altceva decît scîrboşeniile care apăreau noaptea prin bucătărie. Iar cînd am terminat de citit cartea am fost convins că mica lighioană era trimisul lui Pip, personajul lui Dickens. Pe atunci credeam că personajele din cărţi trăiesc ele undeva, aşa că eram convins că Pip îmi povestea povestea marilor lui speranţe. M-am speriat împreună cu el cînd s-a întîlnit în cimitir cu ocnaşul evadat care i-a cerut o pilă şi ceva de mîncare, iar cînd ocnaşul nu l-a dat de gol după ce Pip i-a adus pila şi plăcinta şi el a fost prins, evadatul mi s-a părut un om respingător, dar de ispravă. Nu m-am simţit la largul meu, împreună cu Pip în casa domnişoarei Havisham şi m-am îndrăgostit de mica ei protejată, Estella, pe care domnişoara o programa să zdrobească inimile bărbaţilor. (Pe atunci eram îndrăgostit fără speranţe de o fată care avea un an mai mult decît mine.) Şi cînd a apărut binefăcătorul necunoscut care voia să facă din Pip un gentleman, şi mie mi s-a părut, ca şi lui, că ciudata domnişoară bătrînă era cea care-l subvenţiona. Am căzut adică în toate capcanele pe care Dickens le-a întins cititorului, înainte de a-l readuce în scenă pe ocnaşul deportat în Australia. Şi, trebuie să recunosc, atunci cînd Pip se antrena la Londra să devină un gentleman am fost la fel de stingherit ca şi el cînd Jim fierarul, soţul scorpiei care era sora lui Pip, s-a dus să-i facă o vizită, să vadă cum îi mai merge. Dacă aş fi citit romanul cîţiva ani mai tîrziu, cînd înţelesem că autorul e cel care pune la cale tot ceea ce se întîmplă cu personajele sale, n-aş fi avut aceeaşi fericită naivitate a lecturii care te face să crezi tot ce vrea scriitorul. Aşa că n-aş fi fost la fel de mulţumit cînd am văzut că în cele din urmă Estella renunţă la zdrobirea inimilor de bărbaţi, după ce-şi bate joc de ea un golan cu bani, şi se întoarce la Pip, cel cu care se juca în copilărie şi de care era îndrăgostită în secret. (Fata de care eram îndrăgostit la 12 ani şi pe care crezusem că o uitasem la 13 ani, cînd m-am îndrăgostit de alta, mă vizitează din cînd în cînd în vis şi mă face să sufăr şi azi că nu mă băga în seamă.) Asta ca să nu mai zic că aş fi strivit fără nici o ezitare literară gîndacul care a ieşit din paginile romanului, chiar dacă ar fi fost trimisul lui Dickens însuşi pentru mine.