Lui Marin Preda i se numărau atîtea aventuri cu femei, încît doar dacă ar fi trăit la dublu ar fi izbutit să-şi scrie şi cărţile şi să aibă timp să le cucerească pe toate doamnele şi domnişoarele scriitoare care i-au fost puse în palmares. Cînd a venit la Bucureşti, Preda n-avea timp să alerge după femei. Făcea foamea şi dormea pe unde apuca. În Viaţa ca o pradă îşi aminteşte de o tipă arătoasă din lumea bună căreia îi făcea curte, dar care deţinea iniţiativa, fiindcă el nu prea deţinea nimic.
Unui prieten apropiat, poet, Preda îi spunea, însă, pe vremea cînd era director la Cartea Românească şi celebru, că, la Bucureşti, cînd trăgea mîţa de coadă, l-ar fi ţinut pe casă şi masă o vrednică mahalagioaică. Nu i-a pomenit numele. Să fi avut el atunci o iubită de supravieţuire şi una de ideal? Preda era atît de miop, că vedea lumea ca prin ceaţă. Şi de-abia după ce femeia amorului său de suflet, nu mahalagioaica, l-a îndrumat spre un oculist, a început să vadă limpede. Diverşi comentatori ai lui Preda au încercat, după Viaţa ca o pradă, s-o identifice pe distinsa femeia care l-a trimis la oculist. Mie mi-ar fi plăcut să aflu cine a fost inimoasa mahalagioaică.