Iată o întrebare retorică bună: există mărțișoare contrafăcute? Și dacă da, cum arată? Zic asta fiindcă de la an la an se vede cum Mărțișorul, singura tradiție despre care nimeni n-are cum să spună c-am furat-o de la americani, semnul primăverii, simbolul inocenței și al renașterii, a devenit o chinezărie așa de mare încît și ăia de la Dragonul Roșu rîd de el.
1 Martie, Piața Unirii, pe la prînz. Toate trotuarele sînt pline ochi cu pavilioane și mese burdușite pînă la refuz cu mărțișoare. E așa o înghesuială că nu mai ai unde să vinzi un leucoplast cu rivanol sau o brichetă supradimensionată. Vînzătorii sînt agitați de la cafea și pentru că știu că au de vîndut ditamai stocul pînă mîine. Cu fiecare minut se schimbă cartoanele cu prețuri, iar ofertele devin care mai de care mai șocante. Zic asta pentru că așa scrie acolo: “Ofertă-șoc! Mărțișor 0,50 lei”. Cu riscul de a face infarct de uimire de la atîtea super-oferte, înaintez prin înghesuială și îmi pare din ce în ce mai mult că vînzătorii de mărțișoare au învățat marketing de la redactorii Gândul.info. Toate cartoanele cu prețuri au în față un „Atenție!”, un „super ofertă”. Mă aștept să găsesc un „N-o să-ți vină să crezi ce mărțișoare mișto vinde baba asta” sau „Vezi aici mărțișoarele incredibile ale vînzătorului fără o mînă!”.
Alții încearcă să-și facă vînzare prin poziționarea premium a produselor care arată exact la fel. Dacă toate răhățișurile costă pînă în maximum 3 lei, mărțișoarele cu sticlă de Murano sînt la prețul de lux de 4,99 RON. Sigur, e foarte probabil ca Murano să nu fie localitatea din Italia, ci un țigan sticlar de pe lîngă Alexandria, dar branding-ul funcționează. Alții vînd mărțișoare cu bijuterii din argint 925. Dacă ar avea și niște uraniu 235 în amestec, le-ar vinde mai scump și ar da și cumpărătorilor satisfacția unei răzbunări lente, pe termen lung. Un cetățean întreprinzător încearcă aceeași poziționare în segmentul high class. Adică țipă cu șmecherie în glas: „Mărțișoare fine, ca de boss! Nu ieftinături. Să nu vii cu zgîrceală la mine, că-ți dau omor”. Bineînțeles, parafrazez, dar sintagma „îți dau omor” nu-i inventată. Jur.
Am intrat într-o discuție cu un vînzător mustăcios, dispus să-mi dea mărțișoarele cu tot cu masă dacă îi cumpăram destule. După cinci minute de negociere, nu mai era o discuție între doi oameni care vor să facă un schimb, era deja o chestie personală și eu eram un bulangiu că nu-i cumpăram mărțișoare, mai ales că el a fost așa un finuț cu mine și mi-a prezentat toată oferta.
Altui vînzător îi spun că sînt interesat să cumpăr vreo 50 de mărțișoare. Ca să par credibil, zic că lucrez la APACA și trebuie să dau la toată hala. Mărțișoarele costă un leu, el zice că mi le dă cu 80 de bani bucata. Îi rîd în față și îi zic că mă duc alături. Omul pufăie o dată din țigară, lasă o secundă de liniște și apoi îmi zice: „70 de bani pe bucată. Ți-am tăiat o treime deja”. Îi zic că vreau măcar la jumate. Îmi zice 30 de lei pentru 50 de bucăți, ultima ofertă. Bat palma cu el și îi spun că-mi pare rău, dar n-o să cumpăr decît vreo două (și alea mai mult de rușine, între noi fie vorba).
La un calcul scurt, putem vedea că, economic vorbind, mărțișoarele nu prea au sens. Am văzut mărțișoare vîndute cu 50 de bani la care, dacă aduni cutiuța de carton în care sînt puse, potcoava de plastic din mijloc, sfoara, lipiciul cu care sînt prinse, manopera și transportul, nu înțelegi de unde mai ies banii. Unde mai pui că majoritatea nici nu se vînd. Sigur, mai sînt și fraieri care dau 3-4, chiar 5 lei pe mărțișoare, dar din ce în ce mai puțini. Duminică după-amiază, la două zile după Mărțișor, prin București încă se mai găseau vînzători de mărțișoare cu mesele la fel de pline ca și înainte de 1 martie. Nu știu ce așteptau să mai vîndă. Poate doar sperau că o mai fi cineva care sărbătorește Mărțișorul pe vechi.
Publicat în Cațavencii, nr. 9(87), 2013
