În ultimii ani, la vremea asta, obișnuiam să deplîng public, pe orice canal reușeam, dispariția treptată a Mărțișorului, în fața unor pseudo-sărbători, Valentine’s Day și Dragobete (prima impusă de conspirația internațională a marketingului, a doua generată de reacția antiglobalistă a unor decidenți locali inculți și bezmetici). Adevărata sărbătoare românească a dragostei, pe care o practicăm generație de generație, an de an, în chip firesc, fără să ne înghiontească vreo promoție sau vreo obligație, este Mărțișorul. Este ceea ce nu încetam să repet, agasant pentru cei din anturajul meu, dar niciodată suficient de percutant, credeam eu, pentru tot bla-bla-ul din sfera publică.
Mă certam cu primarii care îi surghiunesc pe mărțișorari. Pe aceștia din urmă, prin contrast, îi zugrăveam în ipostaze eroice, de salvatori ai culturii ancestrale.
Apoi, venea partea cea mai delicată. Anume, le imploram pe femei să poarte mărțișoare, după ce constatam că, de la an la an, româncele renunță tot mai mult s-o facă. Poate că, dacă locuiam în Moldova (de dincoace sau de dincolo de Prut), aș fi militat mai ușor, îngăduindu-mi-se și mie, ca bărbat, să arborez mărțișoare la piept, după obiceiul acelor părți.
Indiferent de cît e de limitat rolul bărbatului în tot acest ritual, de la o regiune la alta, principiul rămîne. Bărbați și femei participăm deopotrivă la minicarnavalul mărțișorarilor, cel plin de culoare și voioșie primăvăratică. După aceea are loc ritualul dăruirii, în care se pot face aluzii galante. Mărțișorul poate reprezenta un simbol de identificare („pentru că ești subțire ca o rîndunică, draga mea” sau, după caz, „înțeleaptă ca o bufniță”, „hotărîtă ca o țestoasă”) sau o amuletă care transferă gînduri augurale (un trifoi pentru mai mult noroc, o barză „ca să… știi tu”). Cum primești mărțișorul, cum răspunzi la glumă cu glumă, la aluzie cu aluzie, la avansuri cu o grațioasă contrareplică feminină – aceasta fiind poate partea cea mai spontană, nu mai puțin ritualizată. Sărbătoarea însă nu se încheie aici, odată cu gestul care – nu-i așa? – contează. Ceva contează poate mai mult, poate covîrșitor, și anume ca destinatarele mărțișoarelor să le și poarte. Fără această etapă, celelalte sînt zadarnice. Cadorisirea rămîne o galanterie formală, ca aceea a mărțișoarelor-cartolină, destinate profesoarelor sau șefelor.
Or, văzînd eu tot mai rar doamne și domnișoare cu pandantive șnuruite la piept, m-am grăbit să trag concluzii fataliste. Ce îmi lipsea era o privire mai atentă spre faptele de modă, acelea mărunte, banale, cotidiene. Cu timpul, am observat că mărțișoarele au început să migreze dinspre pieptarul bluzițelor sau jachetelor înspre centrul pieptului sau baza gîtului, unde stau agățate de lănțișoare sau coliere. La fel, am constatat că, de cîțiva ani, mărțișoarele se agață la brățară, ba chiar că brățara însăși poate fi un șnur mai bogat și mai decorativ. Am văzut mărțișoare prinse la curea, la poșetă sau la fes. Mă aștept să le văd prinse și la brățara de picior în anii cu Babe mai puțin friguroase. Mi-am dat seama că o tendință centrifugă transformă mărțișoarele în accesorii tot mai îndepărtate de guler și pieptar. Moda mărțișoarelor-decorații a fost lăsată în urmă.
Apoi, mi s-a întîmplat să văd, tot mai des în ultimii ani, șnururi agățate de ramurile pomilor, pînă tîrziu în an. Mi-am dat seama că uitasem de această etapă finală a faptului social pe care mă străduisem să-l consemnez. Am înțeles că româncele au conservat obiceiul de a-și anina șnurul pe care l-au purtat o vreme, legîndu-și o dorință de înmugurirea și rodirea pomului ales.
Mi-am domolit militantismul și m-am mărginit să observ. Am descoperit o întreagă reînviere a Mărțișorului, în maniere și forme neașteptate. De la an la an, se etalează tot mai mult mărțișoarele handmade, homemade sau vintage, care consună cu moda buticurilor hipsterești. Apar tot mai multe cursuri și ateliere de confecționat mărțișoare, dintre care doar o parte sînt dedicate copiilor. E un val antichinezărie și antiindustrie care, deși n-ar fi trebuit, m-a luat prin surprindere.
De asemenea, preconizam ca demersurile făcute de vecinii bulgari ca să-și înregistreze la UNESCO Martenița omoloagă să întărîte naționalismul gelos și revanșard al lui românache. Mă așteptam să fie asta pîrghia care va revigora Mărțișorul. M-am înșelat din nou. Mărțișoarele bulgărești, mai simple și poate mai elegante în minimalismul lor ancestral, fac tendință la tîrgurile din ultimii ani. (Sînt aduse probabil de la Ruse.)
