Oficial, avem partide care acoperă întreg spectrul doctrinelor politice. Avem social-democrați, avem liberali, avem progresism, avem naționaliști și chiar ultranaționaliști, avem și suveraniști, whatever the fuck that is. Avem de toate. În fapt, nu avem nimic în afară de populism și mers după fentă, chestie care pare singura doctrină, și încă una care leagă inseparabil toate partidele.
Indiferent de numele și curentul politic căruia pretind că-i aparțin, toate partidele se comportă precum niște puțoi de bani gata în fața noului trend, pregătite să cumpere ultima fiță din orice. Spun studiile de piață că există un grad de încredere ridicat într-o anumită direcție? Sunt toate acolo. Să luăm câteva exemple.
Astăzi, nici măcar un singur partid,
dar absolut nici unul dintre cele care contează măcar în marja de eroare a unui sondaj, nu susține în mod deschis un stat laic și o separare clară între Biserică/credință și viața publică. Nici măcar nu mai suntem în faza în care Biserica e un vehicul electoral și de campanie, ci de-a dreptul un partener asumat. Toți liderii partidelor își fac cruci ostentativ, clamează credința și valorile creștine, o virtute esențială care le ghidează fiecare mișcare, toți fac sesiuni foto cu înalte fețe bisericești, toți poartă cruci la vedere, ostentativ, și toți clamează religia drept vector ce le ghidează pașii. E vizibil la PSD, la PNL, la AUR, la SOS, chiar și la USR. Cu toate că, dacă e să discutăm despre doctrine, cam singurii care puteau asuma un astfel de comportament erau creștin-democrații. Or, în lumea civilizată, chiar și ei susțin separarea Bisericii de viața publică.
Tot astăzi, conservatorismul e la modă.
Valorile tradiționale, opuse unui progresism extrem, unui curent woke, sunt the flavor of the day. Avem liberali care, liberali fiind, clamează în mod public valorile familiei tradiționale, formată din bărbat și femeie, din soț și soție. Ei, liberalii, se opun deschis libertăților individuale, iar cei câțiva din PNL care chiar înțeleg liberalismul adoptă o poziție cel mult moderată, trăgând linii imaginare în spectrul libertăților individuale. Social-democrații, carevasăzică PSD, au făcut o agendă publică din lupta contra progresismului. O spun răspicat, de la cel mai înalt nivel, nimic woke. Deși nu i-a întrebat nimeni și nimeni n-a cerut altceva, țin să spună răspicat că pe certificatele de naștere va scrie, clar, sexul masculin sau feminin. Căci asta pare să fie marota zilei. Progresiștii, adică USR-ul, stau căzuți în umbra crucii. Până și pentru ei, libertatea individuală se rezumă la a fi tradițional sau a tăcea. Despre partidele ultra și extremiste nici n-are rost să vorbim.
Patriotismul de salon e și el o modă. Toți îl clamează, toți îl susțin, însă nimeni nu pare să-l înțeleagă. Tâmpenii precum cele că o să producem și o să consumăm totul local, românesc, se bat cap în cap nu doar cu principiile pieței libere, pe care o asumă cu toții, dar și cu logica. Poate că va veni și vremea când vom mânca curmale și banane de Dăbuleni, dar până una-alta e greu de crezut că arbori de cacao vor crește în Bucegi, doar din energia tunelurilor.
Lipsa de educație politică și mediocritatea instalată la vârful tuturor partidelor
ne-au adus în situația asta. Cândva, prin anii minunați ai tranziției, când oamenii proveniți din sistemul comunist încercau să facă politică sub diverse umbrele doctrinare și să se definească drept liberali, social-democrați ori creștin-democrați, să înțeleagă diferențele dintre stânga și dreapta politică, existau câteva organizații și ONG-uri care încercau să îi ajute. Organizații precum Friedrich-Naumann-Stiftung, Konrad-Adenauer-Stiftung sau Friedrich-Ebert-Stiftung, ca să le numesc doar pe cele din Germania, deși au existat și există multe altele, lucrau alături de partide pentru ca ele să devină cu adevărat vehiculele politice ale doctrinelor pe care le asumau.
Ideea de educație politică a dispărut astăzi din rețetarul intern al partidelor. Politica se învață la locul de muncă, unde se ajunge pe competența pilei. Succesul este măsurat hic et nunc, iar asta face din oportunism o veritabilă religie a politicianului. Dacă cineva ar face un studiu între membrii partidelor, ai tuturor partidelor, s-ar dovedi că nici măcar unul dintr-o sută nu înțelege doctrina pe care o reprezintă și e acolo din orice alte motive decât crezul personal în liberalism, social-democrație, naționalism ori progresism. De aceea nimeni nu caută să convingă electoratul de ce e bine să urmeze un anume partid, o anumită orientare, ci caută în schimb să afle ce își dorește electoratul azi, pentru a putea promite mâine exact asta. Azi nu promovăm măsuri liberale, social-democrate, progresiste sau naționaliste, ci oricine promovează orice crede că i-ar aduce un vot în plus mâine. E cea mai simplă cale spre succes, să găsești o masă de oameni care se îndreaptă într-o anumită direcție și să te pui în fruntea lor. Ori să găsești o supărare socială și să te erijezi în cel care are soluția. Pe termen lung, însă, nu înseamnă decât o renunțare la valori și principii, singurele care n-ar trebuie să fie negociabile nici măcar în politică.