Lumea i-a tot comparat pe Maradona cu Pelé sau pe Hagi cu Dobrin și Balaci. Și încă o face, chiar dacă mulți dintre cei care au și astăzi această dispută nu i-au văzut jucând decât pe YouTube. Nu s-a ajuns la nicio concluzie unanimă și nici nu cred că se va ajunge. Nici în meciul Ronaldo vs. Messi nu va fi lesne de stabilit un învingător, doar că în cazul lor comparăm fotbaliști care au jucat în aceeași perioadă. Sunt mai ușor și mai corect de măsurat.
Ronaldo tocmai a plecat acasă și ne-a anunțat că l-am admirat pentru ultima oară la un campionat mondial. Mai vedem. Omul mai are niște recorduri personale de bătut. Fotbalul pe persoană fizică pe care l-a practicat toată cariera încă mai are să-i ofere cifre. Dacă îl ține Dumnezeu sănătos, rupe statisticile lejer încă patru ani, mai ales că s-a refugiat strategic la arabi, unde nivelul fotbalului îi dă iluzia că e la fel de tânăr ca acum zece ani și certitudinea că va mai câștiga trofee și titluri individuale.
Cristiano e un fel de Cristina Neagu a noastră, deși ei i s-a spus „Messi a handbalului”. Pentru cunoscători, Messi din handbalul feminin e mai degrabă Anna Vyakhireva, o rusoaică mică, stângace, care joacă la linia de nouă metri și le face mucii hățuri tuturor apărătoarelor care îi ies în cale. Ronaldo e întruchiparea egoismului în sporturile de echipă. Are un palmares individual uriaș: 5 Baloane de Aur, 4 Ghete de Aur ale Europei, 3 premii FIFA/The Best, 4 premii UEFA pentru jucătorul anului, zeci de titluri de golgheter și distincții fotbalistice personale. Cu echipa, cel mai bine stă în perioada Real Madrid: 4 Ligi ale Campionilor, 3 Cupe Mondiale ale Cluburilor (pe formatul vechi, cel restrâns și organizat anual) și 2 Supercupe ale Europei. Plus încă o Ligă a Campionilor și o Cupă Mondială a Cluburilor cu Manchester United.
Cu Portugalia a câștigat un Campionat European în 2016 (în finala cu Franța a jucat doar 25 de minute) și două Ligi ale Națiunilor, competiție nouă, de rang inferior, incomparabilă cu europenele și mondialele. Aproape la fel ca Neagu, cele mai puține realizări ale lui Ronaldo stau în dreptul echipei naționale. Și rămân niște întrebări pentru chibiți: dacă Cristi nu era atât de obsedat de recorduri personale, echipele la care a fost câștigau mai mult? Dacă era mai generos în jocul colectiv, mai era atât de mare?
N-am fost messist, cred că din cauza talentului nativ prea mare al lui Leo. Mereu mi-au plăcut mai mult cei care își depășesc condiția și luptă nebunește pentru asta. L-am admirat tot timpul, dar l-am considerat pe Ronaldo un exemplu mai bun pentru copiii care se apucă de sport. Driblingurile lui Messi și mișcările lui absolut naturale nu se pot antrena. Sunt convins și acum că e mai omenește posibil ca un tânăr fotbalist să ajungă un Ronaldo decât un Messi. Dar acest Campionat Mondial m-a făcut să-mi recalculez simpatiile.
Opt goluri, două penalty-uri ratate și un assist a strâns Messi în America, în cinci meciuri. Mai are de jucat unul sau trei, depinde ce se întâmplă în sfertul cu Elveția. De jucat, atenție! Nu de așteptat mingi în fața porții pentru vânătoare de recorduri. Nu mai aleargă nici el ca în tinerețe, dar implicarea în fiecare partidă e mult peste ce am văzut la Cristiano. Iar dacă stai să compari valoarea loturilor, Portugalia e estimată la vreo două sute de milioane de euro peste Argentina.
Să nu uităm că, până să câștige Cupa Mondială în 2022, nu Copa America, nu „Liga de Naciones”, Messi a dus multă vreme în spate o vină absurdă: aceea că nu era Maradona. Nu bea și se droga, nu urla ca Maradona, nu scotea foc pe nări, nu promitea războaie înainte de meciuri. A fost și este enervant de cuminte ca un tocilar. Messi conduce altfel. Mai tăcut, mai jos, cu mingea lipită de picior. Fără prea multe vorbe, că nu le are, el a lăsat „găina” să-i spună povestea. Frumosul Ronaldo, imaginea celor mai tari mărci de produse cosmetice, încă își numără golurile ca un contabil genial al propriei nemuriri. Messi, piticul ușor cocoșat, de care cu greu se prind reclamele, le lasă să curgă. Și, când nu mai poate, pasează.
Poate că aici se rupe comparația. Ronaldo a dus sportul până la limita omului care refuză să accepte că are limite. Messi a dus jocul până la limita copilului care n-a uitat de ce a început să joace. Poate că nici nu și-a pus problema să facă altfel.
La finalul carierei internaționale, Cristiano îmi pare singur, îndrăgostit de el însuși ca în prima zi când s-a văzut în oglindă, aproape incapabil să se bucure de o victorie colectivă în care n-a fost miezul. Iar Messi o să-mi rămână în minte ca ăla mic care strălucește de te orbește dintr-o poză de grup, unde e mereu cu băieții.
Până la coadă, ne întoarcem, ca de obicei, la înțelepciunea regelui nostru Gigă Hagi: Messi e Messi și Ronaldo e Ronaldo. Împreună, ei ne-au dat peste cap toate topurile, toate certurile și toate comparațiile. Și bine au făcut.