Încep să devin tot mai cultă: dorm mult, mănînc puțin și citesc enorm. Mi-ar fi plăcut, în urma unor lecturi, să trăiesc în Grecia antică, în epoca lui Pericle: artă cît încape, bărbați care nu te mai bat la cap fiind că sînt toți gay, dușmani, perși, ceva – nema. Liniște și pace. Într-un fel, vorba Zoei Dumitrescu Bușulenga, așa a fost și-n epoca lui Ceaușescu: bărbați frînți de oboseală în fabrici, uzine, CAP-uri și interminabile ședințe de partid, Casa Poporului mai mare ca Parthenonul, iar rușii, perșii noștri, doborîți de vodcă și de Star Trek-ul lui Reagan.
„Domnule președinte – l-am întrebat ieri pe Șăfu’, sub impresia lecturilor –, dumneavoastră în ce epocă v-ar fi plăcut să trăiți?“ „În epoca asta, măi Nutzi – mi-a răspuns dînsul –, fiindcă în oricare alta eram fie fiul ploii, fie eram condamnat.“
Mă uit cu milă la toate tipele astea care pozează cum le-a făcut mă-sa, plus cîte-un bikini, în, cică, ziarul nr. 1 din România, Click: toate vor să fie fotomodele sau să urmeze o carieră în cinematografie. Una n-ar vrea să devină medic, avocat, profesor, inginer. Pînă la urmă, inevitabil, toate, dar absolut toate ajung curve. Mult mai dificil, mai plin de sacrificii, e traseul invers. Din acest punct de vedere, nu cunosc decît două cazuri: primul e-al meu: din curvă am ajuns consilier prezidențial. Pe-al doilea nu-l spun, că, onomastic, m-ar bate Dumnezeu.
(va urma)