Pe vremuri, pe cînd eram elev și mă prindea teza cu materia neînvățată, aveam o strategie strălucită: dădeam drumul la papagal, se băteau epitetele și comparațiile la gura mea / în vîrful stiloului. Uneori se brodea: excepțional, fermecător, absolut, osmotic, mîrșav, adversativ, îngrozitor și toată trupa își dorea mai mult victoria și triumfa pe teren. Obțineam 6, 7, 8, în funcție de sensibilitatea profesorului.
Cu cît era mai romantic, mai visător, mai pasional, figurile de stil îl îmbîrligau mai tare. Rareori îl fentam pe cel de română. Mormăia în barbă (deh, elevul favorit): „Nimic nu știi, dar ai scris frumos.” Timpul trece, toate trec. Lecția papagalului din școală, nu al lui Flaubert, s-a fixat bine în memorie. Dacă nu știi subiectul, inflamează-te, fă spume la gură, dă de pămînt cu el, folosind „breaking”, „fabulos”, „nemaivăzut” și toată artileria grea care îndoaie inimile pofticioase de senzații tari. Se va găsi întotdeauna cineva să se lipească, trup și suflet, de adevărul tău personal.
Așa că, din clipa în care un articol din presă, online, o intervenție televizată începe cu floricele stilistice, cu lungi ocoluri prin bătătură la Adam și Eva, trecînd pe la critica rațiunii pure, fără să uite să pună o floricică pe mormîntul lui Aron Pumnul, să știți că insul respectiv habar n-are despre ce vorbește. O categorie puțin mai umană în materie de informație e cea care furnizează convingeri, pentru că nu are destule dovezi. Insul sau partidul sînt de căcat, întîmplarea e o catastrofă de nivel mondial, artistul e un hoț, instituțiile sînt, toate, hrăpărețe. Ca să descoperi că un politician nu i-a răspuns la salut, un partid nu i-a trimis un comunicat, un artist a luat un premiu internațional, iar cruda instituție l-a amendat că a trecut pe roșu. Dar cel mai bine e să decidă de la bun început că nu mai are rost să citești, argumentele și datele nici nu mai contează. Dau cîteva exemple: „Dl. XY este un infractor, înainte de toate, idem toată gașca lui de «făcători de bine».” sau: „Cum a fost posibil ca acest XY să facă ce-a făcut acolo nu că pe lîngă reguli și legi, ci pe altă planetă față de acestea?” sau: „Vidanjele care se răstoarnă către ei mie îmi spun că aici, dincolo de sensibilități legitime și opinii diferite, e o miză mare.” Nimic concret, totul în paradisul metaforic.
Și acum, încheierea. Cînd dați peste altfel de apoftegme (las’ că vă explic eu altă dată ce sînt alea), închideți televizorul, schimbați saitul sau ieșiți cu crocodilul la plimbare.