Luna ianuarie se numește și Gerar, nu fără temei: de obicei, în ianuarie e ger. Tot în ianuarie e și sărbătoarea Unirii Principatelor Române. O știți din versurile Horei, aia cu Milcovul (*) care trebuie secat dintr-o sorbire și cu moldovenii care se prind de mâini cu muntenii, ca doi brazi într-o tulpină și ca doi ochi într-o lumină, ceva în genul ăsta.
Prin toamnă au fost ploi, iar podul de piatră de peste gârlă, care lega două pitorești așezări românești, s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat. Dacă ar fi fost campanie electorală, primarul ar fi promis cu siguranță că va face altul pe râu în jos, unul mai trainic și mai frumos, eventual din fonduri europene, dar n-a fost campanie și n-au fost fonduri. Practic, din toamnă, de când cu apa, cele două localități au fost despărțite de puhoaie, iar localnicii au fost separați ca de o frontieră împotriva firii, ca berlinezii de Zid sau ca frații de pe cele două maluri ale Prutului. De atunci, din toamnă, sărmanii compatrioți s-au mulțumit doar să se privească peste gârlă, cu lacrimi în ochi, și să-și facă semne cu mâinile. Ce-i drept, mai există un pod peste apa aia, la nici o sută de metri în amonte, dar nu trece nimeni pe acolo, fiindcă la bufetul de lângă el vinul e prea scump.
În plină lună a lui Gerar, cu puțin înainte de Ziua Unirii, peste acele locuri de baladă s-a lăsat gerul, apa a început să înghețe, iar în cea de-a treia dimineață podul de gheață dintre așezările vremelnic despărțite devenise atât de solid, încât putea fi trecut cu piciorul, unindu-i pe frații separați de vitregiile naturii. Astăzi, chiar de Ziua Unirii, la ora scrierii acestui text, bătaia cu ciomege și topoare dintre cele două comunități se afla în plină desfășurare.
(*) – Milcovul, adică râul afluent al Putnei, desemnat de Ștefan cel Mare, în 1482, drept hotar între Muntenia și Moldova, nu băutura spirtoasă cu același nume, produsă de Zarea