Unul dintre marii analiști de la Radio Europa Liberă. Îl auzeai rareori pe unde, dar sintezele lui se bucurau de creditul necondiționat al tuturor departamentelor acestui post de radio. Revenit în țară din exil, Michael Shafir e profesor la Universitatea “Babeș-Bolyai” și o autoritate internațională în politologie.
Cristian Teodorescu: Ne place să ne credem ospitalieri și cumsecade cu aproapele. Asta nu-i împiedică pe unii dintre noi, cei ospitalieri, să fie antisemiți. Cum vine asta?
Michael Shafir: Să știti că nu e nimic specific românesc în această stare de fapt. Toate popoarele se autodefinesc ca ospitaliere (și harnice, și inteligente). Să mai adaug că vîntul antisemitismului bîntuie și pe alte meleaguri, și încă cu o intensitate mai acerbă decît în România? Ca multe alte popoare (inclusiv poporul israelian, mă grăbesc să adaug, diferențiind între evreu și israelian), românul recurge destul de ușor la explicarea propriilor eșecuri printr-un mecanism psihologic cunoscut sub numele de „autoproiecție” sau „externalizare a vinovăției”. Cu alte cuvinte, el/ea (aș spune „noi”) nu este (sîntem) niciodată vinovați pentru propriile defecte sau eșecuri. Altul e adevăratul vinovat, cel care ne-a provocat, ne-a neglijat, ne-a exploatat etc. Și aici, evreul joacă de cam două milenii un rol foarte la îndemînă, trecînd prin diferite ipostaze. De la acuza de deicid la acuza de complot pentru acapararea puterii în lumea întreagă. Cum, altfel, se explică faptul că, în zilele noastre, atît extrema dreaptă, cît și extrema stîngă își găsesc aceeași persoană pentru întruchiparea diabolicului, anume miliardarul evreu de origine maghiară George Soros? În Israel, lucrurile sînt mai complicate, dar și acolo se face deosebirea între evreul diasporic, plin de defecte cică, și cel israelian. Și, desigur, Soros ajunge pînă și acolo să fie o întruchipare a primului, altfel cum s-ar explica faptul că sprijină tot felul de ONG-uri „liberale”, acolo denumite de mulți „de stînga”? De altfel, Soros joaca în acest context rolul „evreului imaginar” denumit astfel de Alain Finkielkraut și mai apoi de Andrei Oișteanu. În urmă cu mulți ani, Paul Lendvai scria o carte intitulată Antisemitism fără evrei. Nu e nevoie de evrei ca să existe antisemitism, dar e nevoie de evreul imaginar. În Japonia nu a existat niciodată o comunitate evreiască, dar cercetările arată că antisemitismul înflorește acolo. Potrivit cifrelor recent făcute cunoscute de Federația Comunităților Evreiești din România, au mai rămas aici mai puțin de 4.000 de evrei. Ce face, în acest caz, antisemitul? Inventează nu mai puțin de un milion de evrei care ar fi primit deja cetățenia română, în scopul de a crea aici „noul Sion” dacă, cumva, palestinienii cîștigă partida. Nu credeți? Întrebați-l pe domnul Ion Coja.
C.T.: Cum e însă cu cei care una spun pe față și în public, dar alta dau de înțeles, în scris sau oral, din cînd în cînd?
M.S.: Deocamdată, antisemitismul rămîne (deși din ce în ce mai puțin) „neprezentabil”. Nu este ceea ce germanul numește „Salonfähig”. Holocaustul a avut grijă să-l facă neprezentabil, dar și aici intervin schimbări odată cu trecerea timpului, mai ales în fostele state comuniste. Scriu o carte pe acest subiect, ar fi prea lung să intru în detalii. Mă rezum la următoarele: există un antisemitism latent, care nu este nici recunoscut, nici acceptat ca fiind unul ca atare de către cei ce-l practică (ceea ce e normal pînă la un punct; cîți antisemiți ați întîlnit care se declară ca atare?). Una dintre manifestările sale în postcomunism este „martirologia competitivă”. Aceasta se străduiește să demonstreze că Gulagul a fost un fenomen nu mai puțin genocidar decît Holocaustul și că evreii au contribuit din plin la nașterea și implementarea acestui genocid. De fapt, Gulagul aparține fenomenului denumit „Crime împotriva umanității”, pedepsit în legislația internațională tot atît de sever ca genocidul. Iată o formă de antisemitism latent care ușurează eruperea antisemitismului fățiș fără a-și dori neapărat acest lucru. Ea transformă genocidarii de ieri în eroi ai rezistenței anticomuniste, în modele sociale etc. În același timp, permite și exersarea „externalizării vinovăției”, mergînd pînă la absurdul că evreii înșiși au comis crimele cărora le-au căzut victime coreligionarii lor în timpul Holocaustului. Față de asemenea manifestări, binecunoscutul antisemitism latent exprimat prin „dacă toți evreii ar fi ca tine” și intenționînd a fi un compliment devine chiar benign.
C.T.: Ați fost unul dintre cei mai pătrunzători analiști de la Europa Liberă. Mai precis, unul dintre cei care au anticipat renașterea xenofobiei și a extremismului de dreapta în Europa, după căderea regimurilor comuniste. Pe ce v-ați bazat?
M.S.: M-am bazat atît pe propria experiență, cît și pe citirea presei imediat după „evenimentele” din 1989. Ultima era plină de antisemitisme și antisemitism fățiș. Iar mulți dintre cei care-l practicau atunci au ajuns în cele din urmă în partide politice „respectabile” în tot eșichierul politic „democratic” de la noi, reprezentat azi de axa PSD-PNL. M-am bazat și pe propria experiență, constatînd cum nu puțini dintre cei cu care colaborasem ieri alunecă atît de ușor pe panta antisemitismului, uneori nu numai latent. Cu alte cuvinte, dispariția inamicului comun (Ceaușescu și sistemul național-comunist) a fost suficientă pentru a înțelege că noțiunea de „democrație” nu numai că nu ne mai reunește, dar ne desparte “prăpăstios”, la propriu și la figurat.
C.T.: V-a surprins Brexitul?
M.S.: Da. Am o deosebită dragoste pentru britanici, în mijlocul cărora m-am simțit timp de doi ani ca acasă. Îi credeam mai inteligenți. Mă văd nevoit să constat că De Gaulle a avut dreptate.
C.T.: Mai are UE un viitor sau va dispărea?
M.S.: Nu știu. Mi se pare că în Europa a intrat (de fapt, a reintrat) strechea și, din punct de vedere egoist, mă bucur că am deja 72 de ani. O Uniune Europeană care își reneagă propriile valori morale nu va mai fi aceeași, oricum s-ar denumi ea.
C.T.: Ce joc face Regep Erdogan? Chiar o cotește către Putin sau merge la șantaj cu NATO și cu UE?
M.S.: Una nu o exclude pe cealaltă. S-a vorbit și se vorbește de „Țar și Sultan”. Dar neo-țarismul practicat de Vladimir Putin este incompatibil pe distanță medie, ca să nu mai vorbim de maraton istoric, cu neo-otomanismul practicat de Erdogan. Neo-țarismul cere stăpînirea Bosforului, cere Moscova ca A Treia Romă, ceea ce nu-i poate conveni lui Erdogan. O renunțare a lui Erdogan la NATO ar însemna nu numai victoria „putinismului”, dar și o renunțare la statutul turc de putere regională. Cred că jocurile nu sînt încă făcute, că situația continuă să fie una liminală și fluidă. Probabil că rezultatul alegerilor din Statele Unite va înclina balanța într-o direcție sau alta. Cît privește UE, Erdogan beneficiază deocamdată de asul de treflă: problema refugiaților. Pînă la urmă, cred că UE va face ce știe mai bine: va tergiversa sine die, pînă cînd alții vor lua deciziile și se va alinia în conformitate.
C.T.: Sînt voci, la noi, care afirmă că România ar putea fi o viitoare victimă a lui Putin. Așa să fie?
M.S.: Vocile acestea aparțin celor care continuă să fie convinși că România e buricul pămîntului. Dacă Rusia va acționa, o va face mai întîi în regiunile care, în ochii ei, aparțin de facto influenței moscovite: cele trei state baltice și Moldova. Vidiamo poi.
C.T.: Nu vi se pare ciudat că într-o țară ca a noastră, cu peste trei milioane de emigranți răspîndiți prin Occident, prinde discursul antimigraționist?
M.S.: Într-un fel, am răspuns deja la întrebare. Și aici avem de a face cu „externalizarea vinovăției”. E mult mai ușor să trîmbițezi pericolul pierderii propriei identități și să canalizezi furia populară către niște nenorociți ai soartei, decît să acționezi pentru a-i pedepsi pe cei vinovați că trei milioane de români au părăsit țara. Sigur, atrag atenția că cele trei milioane pot deveni ei înșiși militanți antiemigraționiști cînd e vorba de musulmani. Este felul lor de a se autoidentifica drept europeni. Ceea ce, după cum știți, nu le ajută prea mult acolo unde sălășluiesc.
C.T.: În Statele Unite o parte dintre greii republicani îi spun adio lui Donald Trump. Nu-i cam tîrziu?
M.S.: Înclin să cred că este. N-au făcut-o la timp, cînd mai puteau să o facă. Monstrul populist nu are picioare de lut. Are picioare bine împlîntate într-un sistem democratic distrus din interior. Statele Unite nu mai sînt țara unde adversarul politic nu era inamic. Polarizarea excesivă a produs și acolo un fel de „să moară capra vecinului”. Dacă Trump pierde, dar republicanii își mențin majoritatea in Congres, tot ce se va fi făcut este să se amîne deznodămîntul cu patru sau opt ani, după care ne va aștepta alt Trump sau același. Dacă Trump cîștigă, vom fi reprodus din nou Europa în Statele Unite, sub forma inversului Revoluției franceze, de astă dată.
C.T.: Ne paște vreun nou mare război?
M.S.: Nu. Nu va fi unul mare. Va fi unul foarte scurt. Dar va fi ultimul, și după el nu-mi veți mai lua nici un interviu.