Politologul și universitarul Michael Shafir e convins că V.V. Putin voia încă din 2007 ca Rusia să-și recapete rolul de mare putere și că tot ceea ce a urmat a fost să pună în aplicare „corectarea“ balanței la nivel mondial, influențat de doi gînditori ruși – dintre care unul contemporan – de factură mai degrabă fascistă decît bolșevică.
Cristian Teodorescu: De cînd crezi că i-a încolțit în cap lui Putin ideea să invadeze și Ucraina?
Michael Shafir: Cred că nici Putin însuși nu ar putea răspunde la întrebarea ta. Avem aici de a face cu un cumul de factori, iar cel declanșator nu este neapărat și cel mai relevant. Ceea ce este clar e că anul 2007 a marcat o schimbare pronunțată în geopolitica Kremlinului, exprimată de însuși Putin la Conferința de Securitate desfășurată în februarie la München. Federația Rusă, a reieșit din acea cuvîntare, era decisă să își redobîndească rolul de mare putere, iar această „corectare“ a balanței de putere la nivel global va începe în imediata ei vecinătate. A urmat invadarea Georgiei în anul următor și inventarea celor două state ale Oseției de Sud și Abhaziei. Sărim acum către anul 2014, cu anexarea Crimeei și crearea celor două republici așa-zis „populare“ în estul Ucrainei. Dar geopolitica este determinată și de ceea ce unii denumesc „harta mentală“ a conducătorilor, dar și de cea a societăților în fruntea cărora aceștia se află. Doi factori principali influențează, de la Petru cel Mare încoace, harta mentală a Rusiei: pe de o parte, un complex de inferioritate față de Occident, iar pe de cealaltă parte, unul de superioritate spirituală de natură mistico-religioasă, succint exprimată prin sintagma celei de-a Treia Rome. Evoluția lui Putin dovedește o combinație a geopoliticului cu harta mentală tradiționalistă. La noi bubuie de „anal-iști“ (nu e o greșeală de tipar) pentru care tot ce vine de la Răsărit înseamnă comunism și „stînga“. „Ciumă Roșie“ la scara internațională. Numai că Putin e mai degrabă un adept al imperialismului rusesc, iar gînditorii care l-au influențat cel mai clar sînt mai degrabă Ivan Ilin (1883-1954) și contemporanul nostru Alexandr Dughin, eurasianistul. Ambii de coloratură fascistă, mai degrabă decît bolșevică. Nu e întîmplător că Putin îl acuză pe Lenin de a fi „inventat“ o națiune ucraineană. Ei bine, la acest cumul trebuie adăugat, bineînțeles, un al treilea. Răspunsul Occidentului, timid și divizat, cel puțin pînă la invadarea Ucrainei.
C.T.: Sondajele de opinie din Rusia, cît or fi ele de independente, îl dau din nou pe Putin pe cai mari. Le place rușilor războiul?
M.S.: De ani buni și după ce au fost mai întîi supuși unei propagande care a transformat pilonul celui de-al doilea război mondial în esența eroismului național (rusesc, nu sovietic!), rușii au devenit un popor dezinformat la maximum, prin declararea oricărei voci critice la adresa lui Putin drept „agent străin“ și mai de curînd interzicerea emisiunilor occidentale cam pe același motiv, silind astfel BBC, Deutsche Welle, Radio Libertatea să-și înceteze emisiunile. După invazie, s-a introdus în Codul Penal o pedeapsă de pînă la 15 ani de închisoare pentru cei ce „denigrează“ armata rusă. În această situație, despre ce „sondaje“ vorbim aici? Centrul Levada, cel mai important institut independent de sondaje, se află și el pe lista „agenților străini“. Dar pentru a răspunde direct întrebării tale: ca toate celelalte popoare, rușii iubesc războaiele cîștigate, mai ales cînd s-au desfășurat cu mulți ani în urmă și costurile umane nu-i afectează direct. Cele pierdute sînt fie ignorate, fie puse pe seama „trădătorilor“.
C.T.: Care or fi punctele slabe ale NATO și verigile sale slabe încît Putin și cine-l sfătuiește să-și închipuie că pot face ce vor în Ucraina?
M.S.: Numai un specialist militar ar putea să răspundă satisfăcător la această întrebare. Precedenta retragere din Afganistan a demonstrat clar că NATO, mai bine zis Statele Unite, suferă de o pronunțată slăbiciune a sistemului informatic. Poate și acest aspect să fi contribuit la decizia lui Putin de a invada Ucraina. Dar slăbiciunea este mult mai acută în rîndul armatei ruse, unde ea nu este numai militară, ci sistemică. Altfel zis, lui Putin i se spune ceea ce subalternii lui știu că vrea să audă. Alt punct slab în rîndurile NATO care a contribuit și el la decizia ucraineană a fost impresia lăsată de administrația președintelui Donald Trump că Statele Unite se află pe calea revenirii la izolaționism și că ele se află mai degrabă în competiție cu Uniunea Europeană decît în alianță cu ea.
C.T.: Ce riscă China cu jocul ei la două capete, dar mai ales de partea Kremlinului?
M.S.: China este probabil marele cîștigător al noii conjuncturi. Ambele părți au nevoie de ea, și ea va trebui judecată după fapte și nu după vorbe. Riscurile provenind din partea Kremlinului sînt minimale pe termen scurt. Mulți specialiști se bazează prea mult pe istoria recentă a conflictului sino-sovietic cînd proiectează imanența unui conflict cu Federația Rusă. Ei trec cu vederea absența elementului ideologic. Cele două state nu se mai află în competiție pentru primatul în mișcarea comunistă mondială. Mai bine zis, le doare în cot de aspectul ideologic. China lui Xi Jinping este mînată în primul rînd de pragmatism. Ceea ce nu înseamnă că aspectele geopolitice îi sînt indiferente, și mai ales nu înseamnă că neglijează interesele sale regionale imediate. Cînd China se alătură celor care critică încălcarea suveranității ucrainene ea are în vedere în primul rînd Taiwan-ul, pe care continuă să îl perceapă ca parte integrală a sa. Deci ea critică în același timp și Statele Unite sau pe unii dintre aliații săi din NATO. În Consiliul de Securitate al ONU, pe de altă parte, nu a susținut sancțiunile împotriva Federației Ruse și este foarte probabil că intenționează să înlocuiască Uniunea Europeană ca piață de desfacere pentru petrol, gaz și cărbune provenind din Rusia. Și va ști să își negocieze prețul avantajos. Conflictul din Ucraina va duce însă la o diminuare a competiției economico-militare în Pacific, tot spre avantajul Chinei. Zicala cu cei doi care se ceartă duce direct în Piața Tiananmen cînd e vorba de a identifica cîștigătorul. Dar ea mai face ceva, anume demonstrează cîtă dreptate au cei ce susțin că o lume unipolară nu poate fi decît tranzitorie.
C.T.: ONU a ajuns o instituție de mucava?
M.S.: Nu mai mult decît a fost de cînd s-a creat. La nivelul Consiliului de Securitate, cele cinci așa-zise mari puteri dispun de drept de veto. De cîte ori au fost condamnate la acest nivel intervențiile militare ale Statelor Unite? Se poate discuta dacă alte state ar trebui să se alăture consiliului, de exemplu Germania sau Japonia ca mari puteri economice. Dar asta ar fi o mare ironie la adresa istoriei acestei instituții create tocmai împotriva agresorilor din cel de-al doilea război mondial. Adunarea Generală a ONU nu este altceva decît un for declarativ, dar așa a fost dintotdeauna.
C.T.: Cum ți se pare că joacă Biden în momentul ăsta, apropo de „măcelarul Putin“ care „trebuie să plece de la putere“?
M.S.: Preferabil unui Trump, care nu s-a sfiit să-l complimenteze pe Putin drept „inteligent“(smart) după invadarea Ucrainei, dar în nici un caz ca exponent al unei „Doctrine Biden“, cum l-a etichetat un cunoscut profesor român din Washington. Ce „doctrină“ enunți cu asemenea epitete sau îndemnări la schimbare de regim? O doctrină semnalează mai degrabă un plan de acțiune viitoare. Nu degeaba consilierii lui Biden s-au văzut nevoiți să explice că bicicleta nu era furată, ci cadorisită. Mie aceste expresii mi-au amintit mai degrabă de „Doctrina Hrușciov“ a pantofului bătut în pupitrul Adunării Generale. Să fiu mai clar: nu pun la îndoială faptul că Putin merită epitetul cu prisosință, ci posibilitatea ca Statele Unite să-l pună în aplicare. Cu cine va negocia Biden, cum vor promova Statele Unite o schimbare de regim cînd spectrul unui conflict nuclear împiedică ambele părți să ajungă la o confruntare armată directă?
C.T.: Cine ar putea să-l dea jos pe Putin? Și cum va fi Rusia „după“, printre marile puteri?
M.S.: Parțial, am răspuns mai sus la această întrebare. O revoltă populară nu se întrevede în acest moment, iar o acțiune provenind din rîndurile celor apropiați actualului președinte e foarte improbabilă. Poate o revoltă militară să fie un scenariu mai plauzibil, datorită celor trimiși să moară degeaba. Dar elementul sistemic (ordinele se îndeplinesc, nu se discută) e mai puternic în Rusia decît în alte locuri, inițiativele personale sînt descurajate la nivel doctrinar-militar, așa că probabilitatea unui asemenea scenariu ar putea deveni relevantă numai cînd costurile aventurii vor depăși beneficiile la nivel societal. Ceea ce ar putea dura. Din acest punct de vedere, sancțiunile occidentale ar putea avea, cîndva, un efect. Rusia va rămîne, însă, o putere regională cu aspirații de a redeveni putere mondială indiferent de cine se va afla în fruntea ei. Cel mai proeminent opozant al lui Putin, aflat acum în pușcările, Alexei Navalnîi, este naționalist. S-a spus că unul din cei doi trebuie să moară. Dar ce nu va muri este harta mentală a Marii Rusii, care, vrem sau nu, include Ucraina.