Miciunile adevărate ale scriitorilor și minciunile oficiale

Scrie undeva Mario Vargas Llosa că Tolstoi, în Război și pace, și Hugo, în Mizerabilii, n-ar prea fi avut treabă cu adevărul istoric în relatările lor despre războaiele lui Napoleon. Tolstoi ar fi luat-o pe arătură descriind luptele din campania lui Napoleon în Rusia. Hugo ar fi povestit cum i-a venit lui mai bine înfrîngerea aceluiași Napoleon la Waterloo. Istoricii i-au pus la punct pe amîndoi, spune Llosa, care are are și el o relație contorsionată cu adevărul în Războiul de la capătul lumii. Peruanul adaugă însă că cititorii celor doi sînt convinși că adevărul adevărat se găsește în Război și pace și în Mizerabilii, nu în cărțile de istorie.

Totuși, istoricii franțuji sînt de acord la unison că Hugo a descris perfect cîmpul de luptă de la Waterloo și că tot lui îi aparține observația că, de fapt, Napoleon a fost înfrînt în altă localitate, de lîngă Waterloo. Iar asupra întîmplărilor bătăliei de pe urma căreia Micul Corsican și-a pierdut tronul pentru a doua oară, experții se contrazic între ei și astăzi.

La rîndul lui, Tolstoi s-a documentat minuțios, la locul faptelor, pentru a descrie bătăliile lui Napoleon în Rusia, încît istoricii vremii sale i-au recunoscut acuratețea detaliilor, încă de cînd Război și pace apărea în foileton. Cît despre iubirea de adevăr a istoricilor ruși, e de preferat să nu ne facem iluzii. Remorcați politic și cenzurați încă de pe vremea țarilor, mințind la ordin – de frică sau din arivism – în perioada sovietică, istoricii oficiali din Rusia trebuie citiți cu mult mai multă prudență decît romancierii. Iar dacă ținem seama că pe vremea lui Stalin și a lui Brejnev, spre deosebire de cîțiva scriitori, istoricii oficiali sovietici n-au suflat o vorbă despre Gulag și despre crimele în masă comise în URSS la ordinul lui Lenin și al lui Stalin, ajungi să te întrebi dacă nu-i de preferat versiunea unui Tolstoi despre războiul rușilor cu Napoleon.

În general, Llosa are dreptate cu paradoxul lui, că scriitorii spun minciuni, dar minciuni adevărate. În cazul particular al Rusiei, dar și al țărilor tutelate de URSS după al doilea război mondial, lucrurile stau pe dos. În epoca sovietică, rușii și-au învățat istoria nu din manuale, ci din Povestirile de la Kolîma ale lui Varlam Șalamov, din Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn și din Viață și destin, romanul lui Vasili Grossman. Iar la noi se făceau cozi la librării pentru cărțile despre „obsedantul deceniu“ și la cele cu „șopîrle“, tocmai din pricină că în ele se spuneau măcar o parte din adevărurile vremii, cele despre care istoricii și Partidul tăceau mîlc. Asta cînd nu se mai oboseau ca minciunile lor să pară adevărate.