Sociolog. E omul potrivit să-ți explice ce-i cu elitele, charisma și patologia lor.
Rep.: Cum arată elitele românești în 2014?
M.D.G.: Ezitarea între plural și singular cînd vine vorba de elite e semnificativă pentru maniera contradictorie în care sînt ele percepute. Elitele sînt o categorie heterogenă, sînt profesionale (artistice, sportive, medicale…), funcționale (administrative), politice etc. Sigur că între aceste diferite elite există corespondențe, după cum este posibil și un fenomen de transfer, atunci cînd așteptările înșelate de o anumită elită produc suprainvestirea alteia. De aceea cred că ar fi imprudent să răspund la întrebarea dvs. în mod univoc, „arată bine” sau „arată rău”. Trebuie însă imediat adăugat că există într-adevăr un proces de singularizare a elitei, elita văzută la singular, „la crème de la crème”. Impunerea unui singur grup, „elitist”, ca fiind singurul legitim, este o formă de restaurație, de impunere a unor valori absolute și a unei viziuni unice, aristocrato-monarhice. O restaurație heterodoxă în ciuda ortodoxismului ambient, căci niciuna dintre fracțiunile pretendente nu-și poate proba pînă la capăt legitimitatea. Fiind vulnerabile, elitele nu pot fi decît „rău văzute”, fracțiunile rivale denunțîndu-și mereu reciproc racilele.
Rep.: Care-s bolile?
M.D.G.: Patologia elitelor este de obicei semnalată prin diferitele „isme” cu care au fost sau mai sînt asociate. Legătura acestor boli cu trecutul este problematică și ambiguă. Sigur că există și „greaua moștenire” (pluralul ar fi fost aici mai potrivit), și cu cît o elită își va întemeia mai mult legitimitatea pe trecut, cu atît riscul preluării unei moșteniri problematice va fi mai mare. Invocarea trecutului poate servi însă în același timp de alibi și pentru impunerea unui fel de fatalism istoric, din perspectiva restaurației de care aminteam..
Rep.: Avem destulă charismă?
M.D.G.: Deplîngerea absenței charismei din spațiul public este, după mine, un semn de criză și de neîncredere în valorile democrației. Aș spune chiar ’să ne ferească Dumnezeu de lideri charismatici!’ Am în vedere modelul unora dintre liderii charismatici responsabili de catastrofe politice în Europa și în România în secolul trecut. Explicația lipsei de charismă a majorității figurilor publice actuale ar ține în primul rînd de modul de selecție a elitelor. Poate părea paradoxal, dar în fond este doar un cerc vicios: looser-ii, cei care plătesc prețul promovării celorlalți cu propria declasare și descalificare socială, nu pot fi și admiratorii fără margini ai cîștigătorilor, winners-ii, decît dacă aceștia le promit „salvarea” (condiția charismei).
Rep.: Ce-ar fi de făcut?
M.D.G.: Să se pună capăt obsesiei clasamentelor și clasificărilor permanente, a premiilor și premianților, să fie subminată ideologia excelenței și logica competițională impuse oriunde și cu orice preț. Lăsatul în plata Domnului și în grija cercetătorilor a „elitelor” și preocuparea prioritară pentru emanciparea celor care au de suferit de pe urma profitorilor noii epoci de aur.