Domnul Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, îşi petrece mai bine de zece luni pe an la Paris. Face asta deoarece este ambasadorul României la UNESCO. Neavînd prea multă treabă cu respectiva organizaţie, îşi petrece timpul, aşa cum îi stă bine unui intelectual cu ştaif, informîndu-se. Aşa se face că a aflat că în Franţa apare „o colecţie editorială intitulată «Ei au făcut Franţa»“, în care colecţie „a fost vorba pînă acum de Richelieu, de Catherine de Médicis şi de alte personalităţi, regi sau demnitari, al căror rol în istoria Franţei s-a dovedit esenţial“.
După care a aflat că în respectiva serie de cărţi a apărut una despre scriitorul Victor Hugo, care a fost – nu-i aşa? – un scriitor important în istoria Franţei. Aşa-i! Pe urmă, dl Manolescu deplînge soarta ţărişoarei noastre, care n-a avut norocul să aibă un scriitor de anvergura lui Hugo. Nici măcar Eminescu, „poetul naţional“, nu poate fi comparat, prin statura socio-politică, cu marele Hugo, zice dl Manolescu: „Vorbim cu oarecare uşurinţă, ce e drept, pioasă, despre Eminescu, poet naţional. Prea puţin din ceea ce a făcut Eminescu, dincolo de geniul lui poetic, merită titlul cu pricina“ (v. România literară nr. 17 a.c.). La prima vedere s-ar părea că bietul Eminescu, comparat cu marele Victor Hugo, n-ar merita titlul de poet naţional. Numai că am făcut şi noi ce-am putut. Fără să fim un imperiu precum Franţa, ci o biată ţărişoară la porţile Orientului, ne-am mulţumit cu puţin. Iar Eminescu, bietul de el, în loc să trăiască 83 de ani, ca Hugo, a înnebunit la 33 şi a murit la 39. Curat ghinion pentru ţărişoară