Vei răspunde cu capul. La telefon, normal
Primele cuvinte pe care le spun fetiţele în viaţă nu sînt nici mama, nici tata, nici Gucci, nici IKEA, ci: „Unde eşti?“. Aa, am uitat să vă zic că primele lor cuvinte sînt spuse la telefon, nu aşa, aiurea.
Cred că şi iobagii, înainte vreme, erau căutaţi de soţiile lor iobage pe mobil şi întrebaţi: „Şi ia spune, dragă, mai stai mult cu băieţii la cules struguri, cu botniţa aia pe muie?…“
Stai la masă cu mai mulţi şi, la un moment dat, îl vezi pe unul schimbat la faţă, cu vocea modificată, de parcă ar începe să citească poveşti copiilor, că răspunde la telefon: „Ce să fac?… Păi, cu băieţii… Nu ştiu exact cît mai stau. Îţi dau eu semn…“
Să zicem că a avut loc un accident între planeta Marte şi planeta Pămînt pe care tu, din varii motive, nu l-ai simţit. Au murit toţi, n-ai mai rămas decît tu, mort de beat, şi ea pe scoarţa terestră. Iar ea te sună să-ţi zică asta. Totuşi, primele cuvinte vor fi: „Ce faci? Unde eşti?…“, după care va aşteapta răspunsul. Abia peste zece minute îţi va da un alt telefon în care să-ţi zică: „Aa, iubi, vezi că sîntem singuri pe Pămînt, să nu stai mult, că mi-e frică…“
I just called to say… o prostie
Să lăsăm la o parte faptul că cineva a uitat că s-a mai dezbătut tema asta, iar acel cineva nu sunt eu. Să menţionăm doar că femeile, atunci când dau telefon, îl dau cu un scop foarte serios. Vor să afle dacă el (plecat „la o bere“ acum 20 de ani) are de gând să se mai întoarcă sau nu. Poate a murit (de bătrâneţe) sau poate s-a dat între timp vreo lege care aprobă căsătoriile în grup, între tovarăşii de băutură, şi şi-a refăcut deja viaţa… Tre’ să ştie şi femeia dacă mai aşteaptă sau îşi poate căuta pe altul, logic, nu?
Dar oare de ce dau telefon bărbaţii, atunci când îl dau? Care sunt motivele extrem de serioase, de grave şi de încărcate de sens pentru care ei apasă butonul verde, ăla pe care e desenat un receptor mic?
Să luăm cazul Angelei Dorothea Merkel (da, o cheamă şi Dorothea!). Cu ce probleme ar putea s-o deranjeze soţul în timpul serviciului? „Alo, Doro. Zi şi mie o chestie: noi avem cumva cârnaţi în casă? Parcă mi-e poftă de nişte cârnaţi prăjiţi şi nu ştiu dacă avem. În cămară afumaţi şi în frigider din ăia proaspeţi? Danke şi iartă-mă de deranj. Stai, stai, stai, nu închide! Ştii cumva dacă vreunii din ei sunt deja prăjiţi?“. Apoi: „Doro, iartă-mă că te sun iar, dar mai am o problemă: aş vrea să mă spăl pe cap şi nu ştiu cu ce. Ştii cumva care e şamponul meu? Ăla verde? Danke. Scuze, scuze, gata, te las cu Grecia. Chiar: v-aţi hotărât până la urmă ce dracu’ faceţi cu ea? Mamă, ce vă mai place să vă trageţi pe cur!“
Merkel e însă unul dintre cazurile norocoase, fiindcă n-a avut copii. Neavând copii, n-a primit niciodată telefonul următor: „Alo, iubi, fii atentă ce chestie ciudată mi s-a întâmplat. M-am trezit şi la noi în sufragerie e un borac în pempărşi, care miroase urât şi ţipă ceva, gen «Tata, papa, caca!». Ştii cumva ce e cu el? E al nostru sau pot să-l dau afară, pe scară?“