Mihai Radu vs Simona Tache

Femeia nu votează schimbarea

O să ia foc Angela Merkel cînd o să vadă că l-a lăsat pe Sarkozy undeva, mai exact pe scaunul de preşedinte, şi acum nu mai e acolo. Parcă o aud:

– Poporule francez, ştii cumva unde e băieţaşu’ ăla cu părul sculat care rîdea continuu şi pe care-l lăsasem eu aici?…

 

Există o maximă aspiraţională pe care orice femeie o ia în sens propriu. Această maximă sună aşa: „Lumea e a ta“. Păi, nene, dacă lumea e a mea, îşi zice femeia, atunci să nu se atingă nimeni de nimic, că nu stau toată ziua să aranjez lucrurile în ea.

Dacă o femeie lipseşte de acasă vreo două sute de ani – să zicem că se duce să-şi aranjeze părul – şi cînd se întoarce acasă nu mai găseşte urma de pahar de pe masa din bucătărie, e jihad. O scamă de pe covor nu e o simplă scamă de pe covor. A lăsat-o ea acolo.

O auzi:

– Ai luat tu cumva pata aia de cafea de pe masă?…

– Da, aveam nevoie de ea. M-am gîndit să ajut cu ea nişte copii din Africa.

Deja ai stricat tot fengşuiul cartierului.

După ce îţi iei o pereche de adidaşi din debara ca să mergi cu băieţii la fotbal, ea se închide în casă în urma ta şi începe să aranjeze lucrurile. Ai dărîmat Universul cu acea mişcare, ai umplut de praf televizorul, ai murdărit rufele din şifonier. Te întorci de la fotbal după cîteva zile – a fost meci lung – şi o găseşti epuizată, cu cearcăne, dar fericită. Te arunci în faţa televizorului şi ea întreabă:

– Nu vezi nimic schimbat?

Fuck, despre ce-o fi vorba?, te gîndeşti. Şi prin cap îţi trece toată lista: o fi cumpărat alte perdele, şi-o fi făcut unghiile de la picioare, o fi ziua ei, o fi ziua ta, o fi gătit, şi-o fi luat fier de călcat nou?…

– Oare totul e ca înainte?

 

Suntem femeile de serviciu ale Universului

Aţi observat că, în ultima vreme, tot mai multe femei se minunează că au născut copii mai măricei, aşa, şi cu păr? Ei bine, explicaţia nu e că „mai nou, se nasc copilaşi zdrahoni şi cu păr, nu chelioşi şi micuţi, ca pe vremuri“, ci alta: ăia nu sunt copiii lor, rod al unei întâlniri excesiv de romantice cu partenerul de viaţă. Sunt pur şi simplu nişte bebeluşi uitaţi de ginecolog în ele, la ultimul control. Ce caută un nou-născut într-un cabinet de ginecolog? Păi, poate să-l fi luat, din greşeală, de la coadă de la bancă, unde a fost să scoată nişte bani, sau poate să fie chiar al lui. A trecut soţia pe la el şi i l-a lăsat cinci minute, cât să se ducă până la toaletă. Când s-a întors, ia copilul de unde nu-i. A plecat cu o (sau mă rog, într-o) pacientă şi urmează să se nască a doua oară, peste vreo nouă luni.

Femeia este agentul ordinii doar ca să compenseze faptul că bărbatul este agentul dezordinii şi al haosului. Că repară o bicicletă, examinează un uter sau duce tava într-un film cu Chuck Norris, el nu face decât să perturbe bunul mers al Universului.

Dacă veţi lua ecuaţia relativităţii şi-o veţi scutura un pic, veţi vedea că din ea o să curgă după cum urmează: nişte firimituri de pâine, o scobitoare, două felii de salam, nişte mătreaţă şi o hârtiuţă cu numărul de telefon al unei gagici pe care o vrăjea Einstein în perioada lui e = mc².

Faptul că pomii au atâtea frunze, care cad non-stop pe jos, făcând o mizerie de nedescris, e dovada clară că Dumnezeu nu e femeie (o femeie n-ar fi creat niciodată nici pomii, nici pisicile, care lasă păr). El a făcut mai întâi multă mizerie la locul de muncă şi de-abia după aia şi-a dat seama că are nevoie de o femeie la curăţenie. A luat o coastă de la Adam şi a făcut-o, salvând în felul ăsta Universul de la disoluţie.