O porţie de sex mai bine făcută!
Pe bărbat nu-l interesează la femeie cum face mămăliga (cu varianta ei libidinoasă, mămăliguţa), cum face ciorba (cu varianta ei libidinoasă, ciorba de văcuţă) sau cum face budinca (cu varianta ei scîrboasă, crema de zahăr ars). Contează doar cum face sex. O vreme şi ea crede acelaşi lucru, la începutul relaţiei fiind destul de prinţesă în ce priveşte bucătăritul:
– Să ştii că nu le am cu gătitul, nu mi-a plăcut niciodată! Se face mirosul ăla scîrbos care-ţi intră în haine şi în păr!
La un moment dat însă, ajungi acasă şi auzi sunete ciudate din bucătărie. Intri şi dai peste o creatură echipată cu şorţ şi cu nişte chestii strălucitoare în mîini, care se uită rînjind la tine. E înconjurată de foi rupte de prin reviste şi de recipiente pline cu substanţe care seamănă izbitor cu prenadezul şi aracetul ca să nu te gîndeşti că a aflat cu cine ai stat noaptea trecută pînă dimineaţa. E roşie la faţă, înjură şi în toată bucătăria pluteşte o pulbere albă, de zici că ai nimerit într-un laborator clandestin de făcut pişcoturi din Medelin.
O laşi în pace. După vreo cinci zile, iese victorioasă din bucătărie cu ceva în mînă. Exact în momentul în care îţi vine s-o întrebi de ce nu aduce şi pîine la tocăniţa aia de cartofi, anunţă victorioasă:
– Am făcut o prăjitură!
Primul lucru care-ţi vine în minte este că ai putea să fraiereşti un orb de ziua lui ducîndu-i chestia aia. Dar cîţi orbi care să nu aibă nici miros cunoşti, totuşi?
Te pune să guşti. Şi guşti. E pentru prima oară în viaţă cînd vorba unchilor, tantilor şi nenilor din copilărie, acel „Noi să fim sănătoşi!“, nu ţi se mai pare o idioţenie cît casa. Şi te mai gîndeşti ce bine ar fi fost să te fi făcut maică-ta cu un hamster, ca să poţi să ţii mîncarea în guşă pînă pleacă ea şi apoi s-o scuipi la veceu.
Îl iei în căsătorie până când moartea ficatului vă va despărţi?
La început, îţi spui că… asta e, mirosul de usturoi face parte din fiinţa lui şi că tre’ să-l iubeşti cu totul, aşa cum e el, fără să-i ceri să renunţe la ceva. În definitiv, atâta timp cât intră în casă râgâind a şaorma, e clar că vine din Dristor şi nu de la alta. După aia, mai îmbătrâneşti şi tu, ţi se şubrezeşte vezica biliară şi anumite mirosuri îţi devin insuportabile. Ajungi să-l simţi că se apropie încă de când s-a suit în metrou, în capătul celălalt al oraşului. Când intră pe uşă, te găseşte în genunchi, cu capul în veceu, vomând. „Hmm… Mişto poziţie, îmi place!“, îţi zice, lipindu-ţi insinuant o pălmuţă pe fund. E momentul în care decizi că îl vei despărţi de dragostea vieţii lui, şaorma, chiar dacă asta înseamnă să-ţi calci în picioare condiţia de prinţesă.
Te-apuci, aşadar, de gătit. Nu sarmale, musacale, tochituri şi pomana porcului, ca la mămică-sa acasă, ci reţete mai prietenoase cu ficatul şi arterele omului, din secolul 21. Franţuzeşti. Mai un piept de raţă cu sos de ciocolată neagră şi panna cotta cu hrean şi un mousse de castravete cu creveţi, fructe de pădure şi somon fumé, mai un consommé de pui cu ciuperci Portobello şi un muşchiuleţ de porc „en pappiotte“, servit cu ciupercuţe umplute şi sos de vin… Sau – de ce nu? – banalul boeuf bourgui-gnon şi o omletă cu avocado şi brânză cu mucegai.
Şi începe circul. Că „Ce-i aia raţă cu ciocolată, friptură sau prăjitură? Şi ce-i aia panna cotta? Pană de gâscă? Îmi dai să mănânc fulgi?“, că „Eu nu mănânc porc cu papiote şi nici bou cu burghiu nici dacă mă tai“, că „Încerci să mă otrăveşti cu brânză stricată?“ şi „Ce dracu-i aia avocado, carne de avocat???“. Şi aşa mai departe.
Se apucă să-şi gătească singur. Îşi caută în găleata de gunoi cârnaţii pe care, de nervi, i-i aruncasei, îi prăjeşte şi-i înfulecă nemestecaţi. Cu ultimul cârnăţoi în gură, îl vezi că se încalţă: „Mă duc să-mi iau şi-o şaorma, că nu m-am săturat“. „Să-mi cumperi şi mie 18 flacoane de Colebil“, mai apuci să-i zici, după care te întorci fix în poziţia mişto din care sperasei c-ai plecat pentru totdeauna: în genunchi, cu capul în veceu.