Draga mea, pe lîngă faptul că n-ai nimic, ce… ai?
Toate femeile nefericite sînt la fel, fiecare femeie fericită este fericită în propriul ei fel. Dar să rămînem la nefericire, căci nu cred că vreo femeie a fost vreodată fericită îndeajuns de mult timp cît să aibă vreme să şi pronunţe asta.
Dacă una-ţi dă un furtun de aspirator peste obraz, îi întorci şi obrazul celălalt. Ba chiar te pufneşte rîsul. În schimb, cînd o întrebi dacă s-a întîmplat ceva şi nu spune nimic, dar o auzi pufăind pe holuri, pe străzi, prin cosmos, îţi vine s-o treci prin maşina de tocat. O întrebi de zece ori ce are şi-ţi dai seama că te-ai îmbîrligat cu o statuie în ochii căreia se aleargă jucăuşe două lacrimi parşive.
Ea, adepta dialogului şi a comunicării, a prieteniei şi pălăvrăgitului, devine un sfinx cu nasul pe sus care trînteşte uşile, îndoaie clanţele şi aşază cănile pe masă de zici că vrea să le înfigă. Astfel încît tu, insensibilul şi mahmurul, să simţi că ea nu are nimic. Însă un ditamai nimicul. Apropo, de obicei, nimicul o apucă pe femeie în week-end, sîmbătă de dimineaţă, motiv pentru care femeia e singura care poate să facă să pară frumoasă ziua de luni.
Şi cînd în sfîrşit începe să i se mişte gura, afli că ce o doare cel mai tare – deşi nu are „nimic“ – nu e ce s-a întîmplat (lucru pe care nu o să-l afli niciodată), ci faptul că tu nu ai văzut, nu ai simţit, nu ai vibrat la durerea sufletului ei – un pechinez călcat de o betonieră pe trecerea de pietoni. Asta, asta o doare, de fapt, cel mai tare… Vrăjeală! Nu vrea decît să pompeze în tine vinovăţie, cum ai umfla roata de la bicicletă. Dacă sîntem vinovaţi (ceva am făcut noi!), vrem dovezi, nu tribunale ale ochilor daţi peste cap. Dovezi! (Aaa, să nu le spuneţi asta, că încep să plîngă. Asta e cel mai nasol.)
„Nu am nimic“ înseamnă „Mai bine mă făcea mama lesbiană“
Când o femeie se preumblă prin univers mută ca o lebădă, trânteşte uşi cu forţa lui Nicu Vlad şi repetă ca un tonomat „Nu am nimic, nu am nimic, nu am nimic!“, atunci: 1) da, te-ai prins, chiar are ceva! şi 2) e posibil să se fi întâmplat unul dintre următoarele lucruri:
a) A trecut trenul prin sufragerie şi a deranjat raftul cu bibelouri. De ce „nu are ea nimic“, în cazul ăsta? Odată pentru că i-au fost distruse bibelourile preferate şi apoi, pentru că foarte puţin a lipsit să te calce trenul pe cap. Dacă nu te împingea ea, în ultimul moment, din faţa locomotivei, la ora asta erai pa. De ce nu ai habar de absolut nimic din toate astea? Păi, pentru că erai prea concentrat pe meciul de la televizor ca să mai sesizezi şi alte evenimente de importanţă minoră din jurul tău, logic.
b) A murit maică-sa şi suferă. Cum adică tu de ce nu ştii? Mai ţii minte că aţi fost ieri pe la ea şi era întinsă pe masă cu ochii-nchişi, iar tu i-ai zis „Săru’ mâna, mamă soacră“ şi nu ţi-a răspuns? Era moartă, de-aia nu ţi-a răspuns. Iar nevastă-ta nu mai vorbeşte cu tine cam de când i-ai zis „Bă, ce bulangioaică şi maică-ta asta, nu ne-a dat şi ea nimic de mâncare!“.
c) Ai venit acasă, de la bere, ca de obicei, cu 8 ore întârziere, doar că (cu atenţia şi preocuparea faţă de familie, care te caracterizează) ai nimerit în altă casă. Doamna care trânteşte şi bufneşte şi îţi răspunde cu „Nu am nimic!“ nu e soţia ta şi nu e supărată pe tine. Problema ei nu e că nu ai observat tu că ai încurcat casa şi femeia, problema ei e unde dracu’ i-o fi soţul la ora asta. Pe el e supărată, ăsta fiind, de altfel, şi motivul pentru care încă mai eşti acolo. Dacă n-ar fi în silenzio stampa, te-ar fi dat de mult afară, cu mătura.