Tata și copilul
La un moment dat, copilul nu vrea să se îmbrace în tricoul pe care i-l dă maică-sa. E copil, na, are 5 ani, încă nu știe foarte bine cine e maică-sa și ce putere are ea în casă. Deci e scuzabil. Ideea e că, după ce femeia încearcă prin toate metodele neinvazive să-i dea un tricou pe el (trebuie spus că mititelul vrea să iasă afară într-un maiou cu Batman pe care-l poartă deja de două săptămîni), o auzi:
– Știți ce, puteți să faceți ce vreți, pe mine chiar nu mă mai interesează!
Nu, nu s-a țicnit, nu-i vorbește copilului cu "dumneavoastră". Pluralul adresării e pentru tine. Of, Doamne, de ce trebuie să sufere părinții pentru păcatele copiilor?
Iată-l așadar pe micuț abandonat pe marginea drumului formării, alături de tatăl iresponsabil.
În acest moment, există un mare risc, și anume să întrebi ce treabă ai tu cu tricoul copilului. Să acceptăm, cu copilul în sine ai o legătură, dar cu tricoul și cu faptul că nu vrea să se îmbrace cu el ce-ai avea de-a face?
Din momentul în care se naște băiatul, tu și cu el intrați în abonamentul "Barza", ca la Orange, sînteți luați la pachet. Mama poate să vorbească nelimitat despre voi și să vă transmită mesaje tăioase. Voi doi – muți, pentru că aveți abonamentul "Lebăda".
– Uite, îți place? – asta e replica pe care o vei tot auzi ca tată cînd băiatul face ceva aiurea. Nu, nu e o întrebare, e sigură că ție îți place, că țopăi de bucurie în tine însuți. De fapt, tu l-ai învățat să facă așa, că el e copil, nu știe, tu îi pui înregistrări cînd doarme, ca să-i induci în subconștient tot felul de prostii pe care să le facă a doua zi. Cine știe, poate că-i plătești și niște antiprofesori cu care să facă meditații la tîmpenii. Cam asta poți să citești în ochii ei, altfel superbi, bineînțeles.
Vinovatul fără vină
Când copilul o comite, femeile dau vina pe tată. Dar pe cine aruncă vina tatăl copilului, atunci când o comite el însuși? Oare pe cine, oare pe cine?
Vii acasă și te întâmpină de la ușă, verzuliu la față.
– Nu am spart-o eu, el a spart-o! – se precipită fâstâcit, arătând cu degetul spre camera copilului.
– Ce să spargă, dragă?
– Vaza.
– Care vază?
– Vaza ta preferată.
– Hm… A spart-o ăla micu'? Asta zici?
– Da.
– Are doar două luni.
– Păi, da, asta i-am zis și eu. Că, la două luni, nu are voie cu vaza, da' el nu și nu, a vrut să îți pună ție niște flori în ea sau nu știu ce a vrut și pac… a scăpat-o pe gresie și s-a spart.
Sau vine el acasă (tot verzuliu) și te anunță că tocmai a luat penalizare la birou. Se trântește nervos pe canapea și aruncă o privire plină de reproș către numitul bebeluș, care tocmai se târăște pe covor, într-o băltuță de bale.
– Oricum, e numai din cauza lui.
– Hă? Dar e doar un bebeluș drăguț și nu a fost niciodată la tine la birou.
– Păi, tocmai asta e problema, că e prea drăguț și gândul la el îmi distrage mereu atenția de la job. Mi-ar conveni și mie să fiu drăguț, să stau acasă și să dorm toată ziua, deranjându-i cu drăguțenia pe ăia care au de lucru. Huo!
Bărbatul nu e niciodată vinovat de ceva. Dacă nu se găsește vreun copil să-i preia vina, se găsește sigur măcar un animal. Treaba aia cu "Mi-a mâncat pisica tema", pe care o zic mereu copiii la școală, au auzit-o prima oară la tatăl lor.
