Iubirea de la capu’ patului
Ar trebui trecut în Cartea Drepturilor Omului că un cuplu trebuie să locuiască la trei camere. Minimum. Statul ar trebui să-i asigure bărbatului o cameră, femeii o cameră şi împreunării altă cameră. Este esenţial ca bărbatul să aibă o cameră a lui, un templu unde „capul patului“ să nu se vadă din maldărul de cărţi începute, boluri cu alune, popcorn şi farfurii cu sandvişuri făcute dintr-o pîine tăiată pe din două.
„Capul patului“ este mai important decît multe alte capete într-o relaţie. E o instituţie. Capul patului a luat locul, în timp, calului, cuţitului şi pistolului. Capul patului nu se împrumută, îl defineşte pe bărbat, e sufletul lui. La capul patului poţi găsi orice: de la colecţii de reviste, play-station şi costumul de la nuntă pe care nu a apucat încă să-l ducă la curăţat, pînă la însemnările pentru cartea despre cum merge viaţa (pe care o va lăsa moştenire), un prieten din copilărie care momentan nu are unde să stea şi cîteva ghivece cu frunze, mă rog, poate că asta e altă discuţie.
Este foarte important ca bărbatul să îşi ştie „capul patului“ în siguranţă, că nimeni nu se va atinge de el nici ca să-l mîngîie pe creştet. Femeia care se gîndeşte să atingă vreun obiect de la „capul patului“ ar trebui să simtă cum i se tulbură măruntaiele, cum o ia ameţeala, cum un blestem pe care-l va purta de-a pururi în pîntece neamul ei se cuibăreşte înăuntrul său.
Să te gîndeşti că vrei să schimbi ceva din ce se întîmplă la „capul patului“ este ca şi cum te-ai gîndi să corectezi ceva din natură, e ca şi cum ai vrea să-i atragi atenţia lui Dumnezeu cu o chestie gen: „Bătrîne, vezi că pe asta ai făcut-o cam de mîntuială, mai lucrează!“.
Baia, baia Morena
Bărbaţii au o obsesie cu capetele. De când a început femeia să se emancipeze şi treaba cu „capul familiei“ să se cam perimeze, au fost nevoiţi, săracii, să-şi găsească un nou cap de care să se agaţe. Ce să fie? Ce să fie? S-au uitat ei cu atenţie în jur, timp de două secunde, şi, epuizaţi de atâta căutare, concentrare şi efort, au ales ce aveau mai la îndemână: căpuţul patului.
Dar e OK ca acesta să aparţină în totalitate bărbatului, noi, femeile, nu avem nimic împotrivă. Cu o singură condiţie: ca baia să fie numai a noastră. Aşa cum capul patului este sanctuarul sfânt al tuturor accesoriilor bărbăteşti care miros urât (şosete, sandvişuri mucegăite, scrumiere, şerveţele cu muci, de la răceala de acum şase luni etc.), baia este locul unde femeia îşi depozitează minimul necesar în materie de divaisuri şi substanţe destinate frumuseţii: creme, cremuţe, şampoane, şamponuţe, balsamuri, balsamuţe, geluri, geluţe, spume, spumuţe, fixative, demachiante, seruri, oje, tonice, dermatografe, blush-uri, pudre cu sclipici, pudre fără sclipici, pudre cu şi fără sclipici, rujuri, parfumuri, bigudiuri, foehn-uri, plăci de păr, pensete, îndreptatoare de gene, ciufulitoare de gene, scule de făcut ochii albaştri, dispozitive de frecat călcâiele, aparate de smuls părul de pe corp, aparate de pus păr pe corp şi… aşa mai departe. Este foarte important ca locul destinat acestor câteva accesorii feminine elementare să nu fie maculat cu obiecte aparţinând celuilalt sex. Trusa extrem de complexă destinată frumuseţii masculine, compusă din aparat de bărbierit şi tableta plină de free porn, nu are ce să caute în baie. Locul ei e lângă adidaşi, la capul patului.
Publicat în Cațavencii, nr. 2 (80)/2013
