Pe vremea cînd era milițian – ofițer, nu vreun tablagiu nesăbuit –, Ion Anghel Mănăstire publica romane la Editura Albatros, peste care era mai mare Mircea Sântimbreanu. Romanele – curajoase, dar dacă erau scrise de un apărător al legii, avea el poate pe cineva, pe sus, de-l susținea. Plus că-l susținea și gradul – era lent-colonel, dacă nu chiar colonel, și conducea miliția unui județ de la cîmpie. Așa că nu se băga cenzura peste el. Publică Mănăstire un roman curajos de tot și iese tărăboi, fiindcă se aflase între timp că nu-l susținea nimeni de sus. Scria de capul lui. Ce l-au mai terfelit de-alde Platon Pardău și alții ca el, ce l-au mai înfierat și cum l-au acuzat de rătăcire ideologică! Miliția a început să-l plimbe de colo-colo, iar Sântimbreanu cît pe-aci să rămînă fără șefia editurii. Odată, cînd m-am dus cu el la pescuit, l-am întrebat cum fusese cu romanul lui Mănăstire. îl lovise și pe el vreun acces de disidență? Eram pe malul bălții, numai noi doi. Cum să-l lovească, domnule, așa ceva? Avusese încredere în gradul romancierului cu epoleți, că dacă ar fi citit manuscrisul nebunului, i-l cenzura el cu mîna lui! Asta era în toamna lui ‘88.
După Revoluție, cine credeți că se plîngea mîhnit că fusese persecutat fiindcă-i publicase cartea de conștiință lui Mănăstire?!
