Acestea am impresia că sunt perioade în care ne pierdem reperele. Din pricina radicalizării, a partizanatului, a furiei de moment și, bineînțeles, a frustrării generalizate venită din faptul că rămânem cu senzația că nu prea rezolvăm nimic până la capăt.
Bolojan a scris Curții Constituționale. În scrisoare, premierul Bolojan spune că ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Dragoș Pîslaru, a fost informat că, „pe baza informațiilor existente la acest moment, Comisia consideră neîndeplinit Jalonul nr. 215, având ca efect pierderea de către România a sumei de 231 de milioane de euro“. Chiar nu contează adevărul celor spuse de Bolojan, ideea e că CCR judecă – sau ar trebui s-o facă – constituționalitatea unei legi. Și atât, nimic altceva. Să îi scrii Curții că ai mare nevoie de această lege – cum face Bolojan – nu e doar inutil, dar pare și foarte ciudat, ceva între milogeală și, mai grav, un fel de „Aveți grijă ce faceți, că pierdem bani din cauza voastră“.
Normal, vor fi mulți care vor spune: „Are dreptate Bolojan, Curtea e coruptă oricum“, însă asta arată doar cât de jos am ajuns cu statul de drept și cu felul în care ne raportăm la el. Când totul ni se pare strâmb, greșit și stricat, ne vine să zicem: „Declarați naibii odată legea aia constituțională, că oricum sunteți niște măscărici“. După care intrăm într-o spirală a abuzului: de ce nu ar face toate guvernele asta? De ce nu ar veni toate guvernele cu astfel de argumente extra-constituționale și ușor șantajiste? Și, ca de fiecare dată, ne vom trezi că la alte guverne n-o să ne mai placă. Moment în care ne vom aminti că statul de drept ar trebui să fie, totuși, altceva decât această negociere care nu are nimic de-a face cu Constituția. Cum nici Curtea de azi nu pare că ar avea ceva de-a face.