Se sparie gîndul, iubite cetitoriule, cînd vezi cît de mult se minte în lume. Mințim pe persoană fizică, mințim instituțional, îi mințim pe ceilalți, ne mințim și pe noi înșine, încît, intuitiv, îți vine să crezi că omenirea s-a ridicat pe minciună, nu pe triumful adevărului. Iar după ce citești cartea acestui spaniol prepuelnic ești convins că așa stau lucrurile. Supraviețuirea și evoluția noastră ca specie le datorăm mai mult minciunilor decît adevărului. Ce-i drept, însă, natura se ține și ea de minciuni, așa că de ce-ar fi omul altfel? – se întreabă Juan Jacinto Muñoz-Rengel, căruia de aici încolo îi voi spune M-R.
Acest discipol al lui Borges – abil mînuitor de paradoxuri și îmblînzitor al absurdului, sentențios și avînd oroare de locurile comune – are talentul de a exprima simplu treburi complicate și de a-și transforma ideile în personaje demne de ținut minte. Eseistul datorează și altele romancierului din M-R: plăcerea de a povesti, știința construcției, umorul, desele adresări către cititor, ironic-protocolare, dar mai ales retorica textului. De unde și începutul cărții. „Să ne imaginăm pentru o clipă că naratorul care vă vorbește în această clipă e o simplă ficțiune. Să presupunem că pentru a face posibilă comunicarea dintre noi, m-am văzut nevoit să creez iluzia unui ton, a unei voci, a unei priviri, a unei identități fictive. Acum să presupunem, prin extensie, că tot ceea ce vă spune naratorul, chiar prin aceste cuvinte, sînt minciuni“.
Să nu ne lăsăm însă păcăliți de acest ton lejer, de o colocvialitate simpatică. Absolvent de Filosofie, M-R procedează metodic și cît se poate de serios în istoria sa, cu o altitudine de înțelept în abordarea subiectului. Ambalajul ironic ascunde o reflecție de un tot mai amar scepticism, pe măsură ce M-R urmărește drumul minciunii în evoluția civilizației noastre. Începe cu anticul filosof din Creta, Epimenide, cel ce ar fi dormit într-o peșteră timp de 57 de ani. După ce s-a trezit, inspirat de zei, filosoful a început să le spună concitadinilor săi adevăruri supărătoare, printre care și nemuritoarea propoziție, „Toți cretanii sînt mincinoși“. Înțelepții de mai tîrziu au întors pe toate fețele paradoxul lui Epimenide și pînă în secolul 20 au fost fideli concluziei că sîcîitorul filosof, el însuși cretan, n-avea cum să spună adevărul. De-abia Kurt Gödel, cu teorema incompletitudinii, l-a scos pe Epimenide din rîndul mincinoșilor constatînd că există afirmații care nu pot fi nici demonstrate, nici respinse, în cadrul aceluiași sistem. Apoi M-R trece la minciunile naturii, de la celebrul cameleon la calamari și sepii, de la șerpii inofensivi deghizați în verii lor veninoși pînă la păsările care trec neobservate în copaci, fiindcă te păcălesc prin culoarea penelor. De aici, M-R trece la întrebarea de cîte persoane e nevoie pentru o minciună. De cel puțin două. Ajuns la dualitate, autorul se oprește la Platon și la Aristotel și la cele două drumuri deschise de cei doi în filosofie. De la ideile lor, M-R ajunge la realitatea ca simulacru și la filosoful chinez care a visat că era fluture și apoi s-a întrebat dacă nu putea fi un fluture care a visat că era filosof. Din aproape în aproape, spaniolul ne spune care a fost prima mare minciună a omenirii: „Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mințim, să speculăm, să riscăm și să ne lansăm în prima noastră mare ipoteză: existența lumii“. Urmează gîndirea magică și gîndirea mitică și minciunile pe care se întemeiază fiecare.
Gluma începe să se îngroașe cînd M-R scrie despre Dumnezeu amăgitor, atacînd metodic minciunile religiilor – și cele politeiste, și cele monoteiste. Următorul popas, lungul capitol despre Minciunile Bisericii, după care vine rîndul celor două pagini despre Minciunile ateismului și prefăcătoriilor primitive care au dus la Formarea societăților. De aici, firește, Războiul și strategia, cu înșelătoriile pe care se bizuie și care duc la Spionaj și contraspionaj, prilej pentru M-R de a povesti cu mîndrie viața și faptele spionului dublu Joan Pujol, catalanul ale cărui elaborate minciuni au dus la scurtarea celui de-al doilea război mondial.
Nu există activitate omenească și instituție pe care M-R să nu le treacă prin ciurul și dîrmonul istoriei sale, inclusiv minciunile științei și cele ale așa-numitul post-adevăr. Capitolele despre Dragoste și despre Moarte risipesc orice iluzie și despre una, și despre cealaltă. Însă la întrebarea finală, Ce există cu adevărat?, ultrascepticul autor, pentru a nu păți și el ca Epimenide, nu oferă un răspuns categoric, ci o presupunere. „Poate că odată depășită iluzia identității, singurul lucru cu adevărat important vor fi ideile pe care le lăsăm în urmă“.
N-au trecut decît două secole, adică mai nimic la scara istoriei, de cînd autorul unei asemenea istorii ar fi fost ostracizat sau declarat nebun, ori, mai comod, acuzat că minte și condamnat la pușcărie. Ceea ce nu înseamnă însă că nu s-ar găsi și azi destui pioși doritori să-l lapideze.
Juan Jacinto Muñoz-Rengel, O istorie a minciunii, traducere de Mioara Adelina Angheluță, Editura Polirom 2024.
