Dacă ar fi să simplificăm lucrurile, putem spune că un serial are două șanse: fie rupe gura tîrgului prin calitate (actori, regie și, mai ales, scriitură), fie umple premisa de sînge și se transformă într-o telenovelă penală, excelentă pentru sămînțarii care, dacă aud de „stimulare intelectuală“ încep să-și frece țepii de un tabloid.
Ieșit cam din aceeași supă primordială ca și The Mentalist (asta ca să nu spunem că, făcînd abstracție de amănunte de detaliu, e cam ciordit după ultimul) Lie to me începea promițător. Tim Roth era Dr. Cal Lightman, specialist în limbajul corpului, microexpresii și, în general, în orice e nevoie pentru a prinde infractorul cu minciuna. Motiv pentru care Unchiul Sam îl angajează episod după episod să facă lumină în cazuri tenebroase.
Avem un doctor, avem echipă, avem interviuri analizate la nivel de milisecundă, doar-doar se va trăda infractorul printr-o grimasă scăpată de sub control. Din păcate, avem și sezonul trei al serialului, unde producătorii au decis că un serial mediocru cu sclipiri episodice (așa, cam cum e toată turma de producții tip CSI, NCIS, alt serial polițist acceptabil) nu e destul. Mai bine asignăm un brainstorming, facem un rebranding și, în final, ne dăm primă pentru tîmpeu. Întîi, pentru că aura de consultant genial cam pălește cînd e retrogradat din postul de consultant FBI în cel de colaborator al poliției locale. Probabil că în următorul sezon urmau să-l transforme în cîine polițist. În plus, tot mecanismul serialul (avem o crimă, avem niște suspecți, îi interogăm, îi analizăm, dăm rezultatul în funcție de rezultate) se transformă într-o ciorbă searbădă în care eroinul principal n-are nevoie de date și rezultate. El rezolvă pentru că e genial. Întîmplător, fix cum se întîmplă și în The Mentalist, cu mențiunea că acolo firul logic poate fi urmărit dacă aveți puțin fler sau ați mai văzut deja episodul.
Lie to Me, 2009-2011. Cu: Tim Roth, Kelli Williams.
