Duminica seară am fost la teatru. A venit în București o caravană de la Reactor, un spațiu independent din Cluj. Piesa se chema Miracolul de la Cluj, era în regia lui David Schwartz și trata fenomenul Caritas. Locația era Macaz, un bar cu veleități artistice și autonumit „cooperativă” – un loc propice pentru teatru social.
Un detaliu pe care l-am învățat în privința teatrului alternativ
din Cluj e că îmbulzeala de la intrare crește proporțional cu numărul citadinilor. În prima sa jumătate, Macaz are bar și mese, iar a doua jumătate servește drept scenă de teatru și are o cortină despărțitoare. Intrarea era gratis cu bilet online; când s-a deschis accesul la piesă se înainta greoi, iar Schwartz stătea în dreptul cortinei și tria publicul valuri-valuri ca un asistent social aflat la distribuirea naufragiaților. Mai striga din când în când „Să intre cine are bilet”. Eu am rămas la final, că m-am înrolat târziu la eveniment și nu aveam. În spatele ultimului val de admiși pe scaune am nimerit și eu cu însoțitoarea mea, așa că a trebuit să mergem fix în spatele băncilor, cu draperia lipită de cur. Nu aveam cel mai bun loc, dar dacă mă puneam pe linia capetelor scunde, vedeam destul de la cei 1,78 metri ai mei. Avantajul era că în timpul statului la coadă îmi luasem o bere de la bar și de unde eram m-am furișat lejer pe lângă cortină, să o returnez. Din păcate, n-am putut face rost de alta, că barul era închis în timpul spectacolului.
Spectacolul a debutat cu povestea lui Ioan Stoica, copil sărman
crescut de mic în spiritul ajutorării semenilor. Narațiunea se înfiripa prin dialog, între personajele care erau, pe rând, figurile din viața lui Stoica, diverși politicieni aflați la amvon și povești ale cetățenilor de rând. În genul piesei se simțea influența teatrului lui Brecht, iar replicile erau strigate placid către public. Minele actorilor făceau tot umorul, așa că a fost o diferență sesizabilă când m-am ridicat pe vârfuri. Pe elementele de scenografie ni s-a proiectat un elogiu piramidei, forma divină adusă pe pământ să salveze populația. O scenă cu Gheorghe Funar inaugurând senzația de la Cluj și lăudându-l pe Stoica alături de un preot a fost un punct important din show. Secvențele erau acompaniate live de o fată la chitară, ba, din loc în loc, spectacolul era spart de momente de musical; de exemplu, un imn dulce dedicat numărului 8, care reprezenta factorul de multiplicare a investiției promis de Stoica.
Pentru nivelarea parcursului fatidic pe care l-a avut Caritas în România
se anunțau și statistici, plus ceva ce suna a mărturii verbatim de la persoane reale lăsate fără casă în anii ’90. Tonul piesei era unul anticapitalist. Dramaturgia era critică la adresa Caritas și mai ales, la adresa instituțiilor statului care au permis și chiar încurajat prosperitatea înșelătoriei, lucru de care mi-am dat seama din faptul că actorii au zis la un moment dat: „Nu Caritas a fost, de fapt, elementul cel mai rău, ci instituțiile statului, care au permis și chiar încurajat prosperitatea înșelătoriei”. Cum se întâmplă mai des decât mai rar în teatrul politic, momentele haioase de joc cu haz sau încărcătură erau diluate de explicațiile documentariste adiacente, venite să sublinieze poziția dramaturgului vizavi de subiect. Că jumătate din popor a participat orbește la mașinăria Caritas cu daune irecuperabile, mi-era cunoscut. Dar când în momentul următor auzeam mărturia omului care și-a dat toți banii de operație pentru fetița lui bolnavă, ca să îi înmulțească la Caritas, îmi venea pe la nas un abur de stupid. Din motivul ăsta nici nu îmi place să merg la teatru politic. Prefer ori History Channel, ori ficțiune convingătoare.
Faza cea mai tare a fost că, în paralel cu toată desfășurarea lor,
actorii au deschis cu publicul un Caritas live. Magicianul interpretat de Doru Taloș ne vrăjea cu gesturile somptuoase și ne promitea creșterea garantată a investițiilor dacă contribuim la un seif transparent, contra unei chitanțe de maximă importanță. În sală, banii circulau în față și chitanțele în spate, din mână în mână. Prima dată s-a cerut 10 lei și au răsărit zeci de mâini – s-au ales vreo doi câștigători, de 40 și 160 de lei, era tentant. La a doua rundă a crescut miza – 50 de lei – și m-am băgat și eu. Când au cerut 100 de lei, o singură strigare s-a auzit. La final, performerii au rugat oamenii care au primit marile premii să le returneze în cutie, iar pe ăia care au depus, să își ridice de la intrare sumele cu chitanța. Ce tare ar fi fost dacă nu ne mai returnau banii și ieșeau prin spate! După lecția de două ore de istorie, ar fi fost cel mai inspirat mod de a atrage atenția asupra escrocheriilor.
864 de vizualizări
