Împlinește 60 de ani azi, 1 iunie. Are o relație îndepărtată cu vîrsta lui. Mircea Cărtărescu nu se mai luptă cu morile de vînt. Își apără singurătatea din care apar cărțile.
Cristian Teodorescu: Ce ai scris în Jurnal despre tine, cel din ultima vreme? Asta ca să nu te întreb, pur și simplu, cum îți merge.
Mircea Cărtărescu: Depinde cum mă trezesc, cu fața sau cu spatele la cearșaf. Uite două mostre din două zile succesive: ”Depresie totală, mizantropie, paranoia, amestecate laolaltă, deși vițele lor de culori diferite se disting în împletitură. Așa m-am trezit, și cafeaua mult prea strong a desăvîrșit totul. Sînt, cum se zice, un pachet de nervi, fără vreo provocare sau justificare exterioară. Sîntem jucăria unor substanțe endogene. Am cumpărat cîteva cărți, dar trebuie întîi să mă liniștesc. Înainte de-a mă putea măcar gîndi la ele. În librărie depresia mi s-a accentuat: sute, mii de cărți în concurență, strigînd după atenție, toate la fel, fără vreo distincție între cele bune și cele de doi bani. It’s too much confusion, I can get no relief… Munca enormă (și dac-ar fi doar munca) pentru scrierea unei cărți pare aici o inutilitate și-o nebunie. Nu există cartea care substituie lumea, nici măcar cartea care substituie un film, un sandvici sau o partidă de sex. Democrația cărților într-o librărie îți întoarce, la propriu în cazul meu, stomacul pe dos.” Și apoi, în ziua următoare: ”Mă simt bine, sînt mediteranean și ușor, plutesc deasupra geografiei terestre ca să descopăr niscaiva ostroave, oarece suciri ale luminii sub bolta nesfîrșită. Chiar m-am întors alt om din Toscana, plin de gîndul că în cîțiva ani aș putea, am putea viețui acolo, spunînd si în loc de da și pictînd alegoria propriei vieți pe cerul sprijinit de cele patru vînturi. Sînt subțire, foarte pletos, cu sprîncene foarte negre, n-am cu vîrsta mea decît o legătură de rudenie-ndepărtată. Abia dacă ne mai ținem de neamuri.” Cum vezi, asta devine după facultăți…
C.T.: Cum îi merge Solenoidului, despre care spuneai, cu umor, că are și prieteni, și dușmani?
M.C.: Îi merge OK, nu cred că m-am făcut de rîs cu el. E la ediția a doua deja, a avut ‘jde mii de cronici, s-au vîndut ‘jde mii de exemplare, se va traduce (deocamdată) în cinci limbi, ce vrei mai mult? Îți dai seama că în halul de expunere în care mă aflu fiecare carte nouă e un risc uriaș: ca la teatru, lumea așteaptă să mă-mpiedic, să mă bîlbîi, s-o fac lată. Ei, n-am făcut-o, ba chiar sînt șanse să fi dat, la vîrsta asta la care nu mai aștepți cine știe ce de la un autor, cea mai bună carte a mea. Sau una dintre ele.
C.T.: Ai refuzat nominalizarea la Premiul “Eminescu” pentru Opera Omnia. De ce?
M.C.: E mult spus că am refuzat-o. M-am recuzat politicos. A fost și din cauză că m-au sîcîit nemeritat cu premiul ăsta: m-au nominalizat de patru ori și-apoi l-au dat altora… Mi s-a părut puțin ostentativ. Nu că mi-ar trebui mie Premiul “Eminescu”. Iar anul ăsta am fost pur și simplu somat să-l primesc, o situație absurdă. Cine-a mai fost vreodată silit să ia un premiu? Iarăși am spus pas, cu aceeași politețe și fără să vreau să ofensez pe nimeni. Cum știi, am suportat apoi consecințele. Dincolo de toate astea, vreau să-ți spun că războiul de la Uniunea Scriitorilor nu e războiul meu. Sînt total în afara a ceea ce se petrece acolo. În acest moment nu mă interesează să fiu în situații conflictuale cu nimeni.
C.T.: Cînd mai ai timp de scris?
M.C.: Timpul e problema mea cea mai mică. O carte nu se face cînd ai timp, ci cînd se coace în mintea ta. Pentru asta ai nevoie de liniște, de concentrare, de detașare, de singurătate cu tine însuți. Îmi apăr cu dinții situația asta cvasi-religioasă din care apar cărțile. Nu mă mai uit deloc la televizor, nu mai stau în drumul nebuniei fără limite a lumii de azi. Nu mă mai lupt cu morile de vînt, cum am făcut-o atîția ani.
C.T.: Și acum cîteva întrebări pornind de la cîteva nume. Premiul Nobel?
M.C.: Nu ai idee ce-nseamnă să fii tachinat și hărțuit de toată lumea cu asta. Nu pot să merg liniștit cu metroul, că se apropie cîte-o insă de mine: ”Mă scuzați, sînteți cine cred eu?”. ”Știu eu? Poate că da…”, îi răspund jenat. ”Să dea Dumnezeu să-l luați!” ”Ce să iau?” ”Ei, știți dumneavoastră… Pentru binele nostru, al tuturor…” Nu poate să treacă joia fatală din octombrie fără să văd comentarii pe Facebook: ”Iar n-a luat Cărtărescu Nobelul. Și poate să se dea și cu fundul de pămînt, că tot n-o să-l ia în veci”. Fraților, n-am promis nimic în privința asta. Voi sînteți obsedați de Nobel, nu eu. Eu trăiesc liniștit, îmi ajunge să-mi scriu cărțile. Dacă or să mi-l dea vreodată, o să-l iau, dacă nu, nu. Pot trăi foarte bine fără el.
C.T.: Traian Băsescu?
M.C.: Cînd m-a decorat, era încă eroul tuturor, fiindcă-l scosese din joc pe Năstase. I-am spus atunci două lucruri: ”Primesc acest premiu nu fiindcă e dat de Președinție, ci fiindcă vine de la dumneavoastră”. Asta pentru că Președinția fusese decredibilizată, ani de zile, de Iliescu, iar Băsescu era pe-atunci speranța de schimbare. Al doilea lucru: ”Încă nu v-ați ratat șansele de-a fi un om important în istoria României”. Era un avertisment. L-am sprijinit pe Băsescu atîta vreme cît am crezut în el. Primul mandat a fost excelent, al doilea a fost compromis de criză, de Antena 3 și de lăsarea sa în ofsaid de către clasa politică. De cînd nu mai e președinte, Băsescu e-n cădere liberă, compromis de el însuși mai mult decît de toți ceilalți la un loc.
C.T.: Klaus Iohannis?
M.C.: Are o curbă cam lentă de învățare a meseriei de președinte. Ca-n bancul cu parașutistul ardelean: ”Șăăăăsi… șăăăăpti…”
C.T.: Tehnocrații?
M.C.: Cioloș e-n regulă, dar cei de sub el mor ca muștele. Mă bucură mult că a venit Corina Șuteu la Cultură. Aș spune și cine nu e potrivit la Educație, dar n-am deocamdată curaj.
C.T.: Facebook?
M.C.: Mi-a salvat viața. Acum doi ani eram atît de deprimat că-mi venea să scot pistolul. Și tot cultura era de vină. Fiindcă n-am luat pastile în viața mea, m-am gîndit să încerc cu Facebook-ul, față de care fusesem foarte sceptic pînă atunci. Și culmea e că a mers! În două săptămîni eram fresh de portocale. Asta-mi lipsise: puțină vînzoleală, puțin spectacol caleidoscopic, puțin umor, puțină prostie hilară. Gura slobodă a lumii. Acum jucăria asta nu prea mă mai distrează, cred că e timpul să-ncerc altceva.
C.T.: Apropo, te (mai) duci la vot?
M.C.: Apropo de ce? De Facebook? Așa e, aici se votează în fiecare oră cîte ceva. Măcar vreo pisică neagră, și tot e mai bine ca-n politică. Da, o să mă duc la vot și de data asta, deși, cu mine sau fără mine, mă tem că o să ajungem cu toții bucureșteni în toată firea…
C.T.: Tot mai mulți spun că România a devenit o țară primejdioasă pentru cetățenii ei. Ție cum ți se pare azi?
M.C.: România n-are cetățeni, ci doar locuitori. De-asta e periculoasă. Dac-ar avea cetățeni, alta ar fi situația.
Saracu’ Vasile!