Romanul lui Mircea Diaconu a apărut prima oară cu mulți ani în urmă, la Editura „Ion Creangă”, drept o poveste pentru copii, fiindcă la Cartea Românească autorului i s-a spus că o să aibă probleme cu cenzura. Drept care critica nu i-a luat romanul în serios. Singurul care s-a prins că Diaconu scrisese o poveste pentru adulți, pe care o pot citi și copiii, a fost romancierul Sorin Titel. Volumul a avut atunci un tiraj fabulos, de 180.000 de exemplare: încît presupun că l-au citit și copiii, și părinții lor.
Din romanul lui Mircea Diaconu aflăm cum se vede obsedantul deceniu prin ochii unui copil de la țară al cărui tată, învățător, ajunge în pușcărie din cauza unei arme de vînătoare nedeclarate la miliție. Cel care-i toarnă tatăl e un unchi de la oraș, care vrea să-i ia oile și țuica. Unchiul delator se alege cu oile și cu țuica, dar se trezește și el la închisoare, turnat de alții, la fel de ticăloși ca și el. Chestii deloc vesele, care sînt însă povestite de copil cu un umor involuntar care te fură de la primele pagini. Cam același soi de umor ca-n 1 aprilie, monologul lui Caragiale. Copilul din roman povestește naiv ce vede și ce mai află că se întîmplă în sat și prin lume, încercînd să priceapă cum stau treburile. Nu-și dă seama ce e bine și ce e rău și nici nu-și bate capul cu asta. Dar suferă cînd tatăl lui e luat din sat și, cînd vede că tatăl nu se mai întoarce din pușcărie, numără zilele. Altfel, e îndrăgostit de o fată tunsă chilug. Cînd dispare și fata, puștiul suferă și mai tare, ceea ce nu-l împiedică să-și vadă de-ale lui, ca toți copiii. Nimic nu e spus pînă la capăt în romanul lui Mircea Diaconu. Autorul știe de pe scenă că, atunci cînd dai totul la iveală, publicul începe să moțăie sau aplaudă din politețe tiradele și lacrimile actorilor. Spre deosebire de romancierii obsedantiști care pisează lucrurile pînă se alege praful de ele, Diaconu nu-și crede cititorii tîmpiți. Le spune o parte și-i lasă să reconstituie singuri restul. Și, mai ales, nu face pe moralistul. Și nici nu crede sau nu se face a crede că, după ce s-a încheiat obsedantul deceniu, în România s-au deschis cărările raiului comunist. La fel ca Petrini, filosoful lui Preda, care cînd e eliberat ajunge la concluzia că a început era ticăloșilor, copilul din cartea lui Diaconu simte că și după ce i s-a întors tatăl din pușcărie lumea e tot urîtă, și strîmbă, și mincinoasă. Scris dintr-o răsuflare, ca un monolog în care umorul și drama, ca să nu zic tragedia, se întrepătrund, ca-n viață, acest mic roman impecabil ar trebui ca, de data asta, să aibă succes și la critică, nu numai la cititorul obișnuit.
Mircea Diaconu, La noi, cînd vine iarna, Ed. Polirom, 2013.
