Sociologul Mircea Kivu e unul dintre puținii pe care te poți bizui, ca om obișnuit ce ești. Nu face jocuri politice, dar asta nu-l împiedică să aibă convingeri limpede exprimate și să vrea ca politicienii să plătească NOTA. Ce-i aia? Vă explică el.
Cristian Teodorescu: Cînd se apropie alegerile, încep și sondajele de opinie să se înghesuie. Ca sociolog onest ce ești, cît contează aceste sondaje în ochii alegătorilor?
Mircea Kivu: E cam așa: în perioada care premerge campaniei electorale, toate partidele comandă zeci de sondaje, ca să vadă care din posibilii candidați e mai bine plasat. Din cauza asta, agențiile de sondaje sînt supraaglomerate, numai că rezultatele, fiind comandate de partide, sînt publicate numai în măsura în care convin acestora. „Convin” nu neapărat pentru că le dau scoruri bune, ci și pentru că ar putea determina adversarii să-și facă socoteli greșite. Alegătorii zic că n-au încredere în sondaje și că nu se iau după ele. Dar la fel e și cu reclamele: toți zicem că nu ne luăm după ele, că avem criterii ferme după care cumpărăm. Și atunci cînd o firmă investește într-o campanie de reclamă – ce să vezi – vînzările cresc imediat.
C.T.: Dacă două sondaje se bat rău cap în cap, în care dintre ele ar trebui să am încredere?
M.K.: Evident, în amîndouă. În felul ăsta vei fi sigur că nu poți da greș. Și mai bine e să încercăm să vedem care-s diferențele. Dacă e vorba despre cele din perioada asta, înaintea depunerii candidaturilor, sondajele se vor „bate rău cap în cap” în funcție de ipotezele privind candidații potențiali. De exemplu, dacă pe listă va fi inclus Tăriceanu, Orban va obține mai puține „voturi” decît dacă acesta va lipsi. Dacă-l pui pe Ciucu pe listă, scorul din dreptul lui Nicușor Dan se va diminua. Apoi, în perioada asta, dinamica opțiunilor este foarte fluidă, în funcție de bursa zvonurilor: cutare se va alia cu cutare, cutare se va retrage în favoarea lui cutare etc. Lucrurile încep să se așeze după înregistrarea oficială a candidaturilor (aveți puțintică răbdare, mai sînt trei săptămîni). După aia putem vedea cît de tare se bat între ele sondajele. De regulă, media lor dă o estimare destul de bună a rezultatului final, dacă nu apar motive de schimbare bruscă a opțiunilor în ultimul moment (cum a fost între cele două tururi din noiembrie 2014).
C.T.: Poate un sondaj de opinie să-l împingă pe vreun candidat în poziția de cîștigător?
M.K.: Poate. Dacă este candidatul preferat de electorat (sau de serviciile secrete).
C.T.: Cînd se înșală, cinstit, un sondaj de opinie care prevede victoria unui candidat, iar candidatul cu pricina nu iese la vot?
M.K.: De cele mai multe ori. Uite, cînd întrebi oamenii ce calități trebuie să aibă un bun primar, cele mai mari procentaje le întrunesc „să se țină de cuvînt” și „să fie incoruptibil”. Cînd se ajunge la vot, ce constatăm? Că cei mai mulți din primarii aflați în funcție sînt realeși, deși e evident că nu și-au respectat promisiunile. Că la Slatina a fost ales fostul viceprimar, după ce fusese condamnat (cu suspendare) pentru acte de corupție comise în Primărie. Că Mircia Gutău, primarul din Rîmnicu Vîlcea, a fost condamnat pentru corupție în 2010, apoi încă o dată în 2014, între cele două condamnări fiind declarat cetățean de onoare al orașului (normal, la Rîmnicu Vîlcea primarii penali fiind regula, nu excepția). Evident, acum candidează pentru un nou mandat, cu mari șanse de victorie. În condițiile astea, poate cineva să mai mizeze pe predictibilitatea comportamentului alegătorului?
C.T.: Dacă cineva face sondaje pentru un partid și partidul care plătește sondajul vrea să fie scos în față, cum se împacă meseria cu contractul?
M.K.: Nu se împacă. Un partid sau un candidat serios plătește sondaje ca să afle cum stă, ce strategie să adopte, ce mesaje să transmită… O agenție de sondaje serioasă nu-și permite să prezinte sondaje înșelătoare, pentru că în felul ăsta se face de rîs, nu o mai crede nimeni și, pe termen lung, nu mai primește contracte și intră în faliment. Asta, într-o lume normală. Chestia e că partidele și candidații nu-s toți serioși. Plătesc sondaje ca să-și păcălească sponsorii, să îmbete militanții, să determine alegătorii cu opțiuni incerte să spună că ceilalți candidați oricum n-au șanse, deci n-are sens să strici votul pe ei, mai bine stai acasă sau mergi la un grătar (prognozele meteo ne spun că 5 iunie va fi o duminică însorită). Și nici cei care fac sondaje nu-s toți serioși. Știu că oamenii uită repede, că vor găsi întotdeauna clienți care să aibă nevoie de un sondaj care să-i scoată mai în față… În România s-a produs o scindare interesantă: firmele de cercetare s-au împărțit în două categorii disjuncte: cele care fac (doar) sondaje politice și cele care fac (doar) sondaje comerciale. La cele comerciale, dacă ai „greșit” și ai spus că publicul ar cumpăra mai degrabă produsul A decît produsul B, și se dovedește că e invers, iar clientul a investit sute de mii în A, te-ai dus…
C.T.: Cît de mult contează comunicarea pe Facebook pentru voturile de la urne?
M.K.: Statisticile spun că în România sînt mai mult de opt milioane de conturi de Facebook. Adică unul din doi români care știu să scrie ar fi cetățean în acest sat global. În București sînt peste două milioane de conturi. Bun, multe dintre ele sînt false, duble, moarte… Oricum, mult mai mulți decît cei care se uită la un post de televiziune sau citesc un ziar „sînt pe Facebook”. Facebook-ul e un fel de ziar excesiv de selectiv. Tu vezi ce postează prietenii tăi și prietenii prietenilor tăi. Asta înseamnă că majoritatea opiniilor pe care le citești sînt similare cu ale tale. Asta te face să-ți întărești opiniile. De asta, pe Facebook, oamenii sînt îndeobște radicali – pentru că sînt convinși că (mai) toată lumea împărtășește punctul lor de vedere. Dacă un candidat reușește să fie foarte prezent pe Facebook (să se vorbească despre el, să-i fie preluate vorbele), atunci potențialii săi votanți vor fi convinși că sînt „pe val”, că merită să se bată pentru preferatul lor. Altfel spus, Facebook este un excelent mijloc de fidelizare și activare a simpatizanților. Bineînțeles, rămîn cei care sînt în afara Facebook-ului. Sondajele (bată-le vina) ne spun că cetățenii din afara rețelei au tendința de a merge la urne în proporție mai mare decît „internauții”. De unde concluzia de bun-simț că alegerile se cîștigă cu buletine de vot, nu cu like-uri. Cam ca povestea cu banii care n-aduc fericirea, dar o fac posibilă.
C.T.: În, de pildă, competiția pentru Primăria Bucureștiului, cine crezi că ar putea ieși cîștigător? Sau, dacă vrei, cine va pierde?
M.K.: Nefiind prezicător, să spun cine mi-ar plăcea să aibă cîștig de cauză: unul dintre partidele (sau candidații) care nu au guvernat pînă acum orașul ăsta în bătaie de joc, care nu ne-au recomandat primarii care fac acum potecă la DNA, care nu ne spun ce vor face, ci ce au făcut.
C.T.: Ce-ar fi de preferat: să mergem la vot, chiar dacă nu ne place oferta, sau să stăm acasă, ca să spunem prin absență că n-avem pe cine alege?
M.K.: Mie îmi place NOTA, adică None Of The Above. Un pătrățel tipărit la sfîrșitul buletinului de vot pe care să scrie „Nici unul dintre aceștia”. Pe care să poată pune ștampila toți cei care nu se regăsesc în nici una dintre ofertele prezente. Îmi doresc (și sînt gata să mă bat pentru asta) să existe și în legislația noastră electorală posibilitatea de a da NOTA politicienilor. Atunci, răspunsul la întrebare va fi evident.