Artist plastic și profesor de artiști plastici, membru corespondent al Academiei Române, grafician de carte și iubitor de scriitori. Mircia Dumitrescu are povești cu Nichita Stănescu și cu alți mari ai literaturii române pe care le spune mai ușor decît poveștile despre el însuși.
Cristian Teodorescu: O știu, dar pentru cine n-o știe, cum e povestea cu numele tău de Mircia?
Mircia Dumitrescu: Prin anii 1980, în casa lui Nichita Stănescu, mă oprisem din desenat și am început să monologhez că sînt o curiozitate, constatînd că nu îmi arăt vîrsta pe care o am și că eram din Oltenița, dar nu eram oltean, și apoi nu mă cheamă Mircea, ci Mircia. Nichita a sărit ca ars și mi-a zis să-i arăt „buletinul de populație” ca să se convingă de greșeala notarială. După ce a examinat a declarat: „Asta e, bătrîne! Ăsta este chiar un nume! Folosește-l!” – și mi-a dedicat pe loc cîteva poezii „către Mirciiia” care au apărut în antologiile publicate de editura Muzeului Literaturii Române și de Fundația Națională pentru Știință și Artă, în colecția “Pleiade”. De altfel, în 2008, la expoziția pe care am deschis-o la Palatul Parlamentului, în Sala “Constantin Brâncuși”, am expus cele 11 cărți, ediție bibliofilă, cu toate poeziile lui Nichita dedicate mie, cu coperți de lemn, care deschise au 4 metri lungime și 35 cm înălțime.
C.T.: Cum e să fii extraordinar și să ți se spună asta de dimineață, la prînz și seara?
M.D.: Din fire sînt destul de timid. Acum a început să se uite lumea la mine! Este adevărat că m-au îngăduit cele mai respectate persoane din viața culturală a noastră, mai degrabă aș putea spune cu cine nu m-am întîlnit, dar remarc că au fost exact oamenii de care aveam nevoie în pregătirea mea profesională. Am fost crescut între fuste, tata decedînd cînd aveam un an și jumătate. Costumul cu cravată al bărbaților mă timora de mic, așa că, la început, eram mai apropiat de bărbații care purtau pulovere, cum erau Nichita, Schileru, Kazar, Velea, de altfel toată boema de la grădina Uniunii Scriitorilor. Am fost căutat și de oameni cu o ținută universitară, pentru a ilustra operele lor, cum au fost Zaharia Stancu, Alexandru Philippide, G. Călinescu și, mai tîrziu, Nicolae Breban, Eugen Simion, de care acum nu mă mai pot despărți. Cu primul realizînd revista Contemporanul – ideea europeană, cu celălalt ducînd la bun sfîrșit un mare proiect național, de după 1989, editarea completă a manuscriselor eminesciene, în 38 de volume. Ca să termin într-o parafrază caragialescă, dacă tu crezi că m-ai lăudat foarte mult, eu ți-aș răspunde că „mie nu mi se pare”.
C.T.: Nu mai calci de mulți ani pe la UAP, totuși de ce nu mai vrei să ai de-a face cu Uniunea breslei tale?
M.D.: Nu pot să vorbesc acum de UAP, secția de Grafică am păstorit-o pe vremuri cel puțin 14 ani, UAP fiind una dintre cele mai bogate asociații profesionale, aveam sediu, pe strada Iorga, după ce la cutremur am pierdut Casa Cerkez, aveam săli de expoziție, aveam Fondul Plastic ce dădea de lucru la membrii ei și un combinat privat – o adevărată mică industrie. După revoluție am crezut că sîntem și vom rămîne o forță economică, dar m-am convins repede că artiștii aveau puțină generozitate, am putea spune că bătălia se făcea pe atragerea spuzei pe turta personală. Azi nu mai avem mai nimic ca Uniune. După 1991 m-am retras de la conducerea secției și m-am ocupat de învățămîntul artistic universitar, la secția Grafică. Într-un fel, am ratat și aici. Ce s-a întîmplat la UAP s-a întîmplat și la Uniunea Scriitorilor. Îmi amintesc de celebra editură Cartea Românească, unde majoritatea redactorilor își făcuseră edituri particulare, fiind într-un fel în conflict de interese. Noroc cu Dinescu că a reușit să obțină Casa Vernescu și să o exploatați, altfel nici scriitorii nu ar mai fi avut nimic. Este curios cum artiștii se luptă să obțină avantaje materiale, cînd singura bătălie ar trebui să fie cea profesională. Eu sînt prieten cu scriitori de toate vîrstele și mai puțin cu artiști plastici; nu pot să nu constat că a apărut o mai mare izolare și o lipsă de iubire, poate din cauza sărăciei și a nesiguranței zilei de mîine.
C.T.: De unde ți-ai tras modestia de artist?
M.D.: Ce înseamnă să fii modest sau să nu fii? Am fost mereu respectuos față de cei mai în vîrstă, așa am învățat la Căscioarele, satul natal, de la bunica și mama. Sînt fascinat de oamenii de la care am avut de învățat, i-am căutat, le-am fost credincios în prietenie. Cred într-un sistem valoric, un sistem de cunoștințe, dus pînă la capăt, care te educă, unde este nevoie de un magister, și nu am fost fascinat de o conferință spumoasă și zgomotoasă.
C.T.: De ce îți plac disidenții din lumea literară?
M.D.: Nu cred că disidența creează valoare în sine. Personalitățile atrag media, care căutau “șopîrlele” ca o scăpare a cenzurii. Mă gîndesc la Marin Preda, Breban, Dinescu, de care îmi pare rău că nu mai scrie poezii. Mi-e dor de „am ieșit cu plugul prin oraș” pînă la poeziile pentru copii ale lui Nichita cum este „Vizita de lucru” – poezie scrisă în 1982, departe în timp de „Motanul Arpagic”.
C.T.: Ce crezi despre acest lung roman foileton al vînzării-cumpărării Cumințeniei Pămîntului?
M.D.: Într-un sistem mercantil al valorilor, impus de casele de licitații, banii și afacerile îl jignesc încă o dată pe Brâncuși. De la propunerea exhumării lui din Cimitirul Montparnasse, în ideea reînhumării sale la Hobița, un sat uitat de lume, pînă la milioanele de euro pe care le vîntură Occidentul prin fața noastră, folosindu-se de credulitatea guvernanților. Păcat că Muzeul Național de Artă al României rămîne fără patrimoniu, care și așa nu a mai fost îmbogățit din lipsă de fonduri.
C.T.: Să zicem că sînt plin de bani. În ce artist plastic român de azi să-i investesc, în afară de tine?
M.C.: Îți confirm că eu nu vînd lucrări, ele nu sînt monede – ele fac parte din viața mea, le fac cadou prietenilor sau celor care au nevoie de ele. Îmi pare rău că unele din darurile mele totuși au ajuns la licitații fără acordul meu. Eu mi-am cîștigat existența mai degrabă din lucrările editoriale și din profesorat, nu m-am întins mai mult decît îmi este plapuma. Dar cu plăcere ți-l recomand pe pictorul Vladimir Zamfirescu, pictor pe care îl iubesc și îl admir.
C.T.: A ce miroase posteritatea?
M.C.: Posteritate? Uite, dragă prietene, ce pățește și Eminescu azi. Oameni care nu îl înțeleg și nici nu îl citesc își permit să aibă diverse opinii neavenite. În fond, noi, artiștii, creatorii, poeții, ne facem datoria, cu responsabilitate, avînd obligația să nu facem rău acestui pămînt, România.
C.T.: Crezi în destin sau viața e cum e?
M.C.: Am avut îngeri păzitori: tata – care a făcut istoria și geografia, și i-a avut profesori pe Iorga, Mehedinți, Simionescu și Gusti –, mama – care a avut grijă de mine cît a trăit –, soția mea – care m-a responsabilizat dăruindu-mi un fiu. În concluzie, există un destin, dar trebuie să ai și noroc, să nu pierzi drumul pe care îl urmărești și pentru care te-ai pregătit.