Pe vremuri, când minutul de convorbiri telefonice pe mobil n-avea un preț neglijabil, oamenii își dădeau bipuri. Iar uneori, când o cheie de interpretare nu era stabilită dinainte, un bip putea însemna orice. Și da, și nu. Și că ai ajuns, și că întârzii. Și că lucrurile rămân așa, și că te-ai răzgândit. Era un semnal ambiguu, pe care-l lansai în ideea că celălalt va ști să-l decripteze. La fel e și cu absenteismul de la alegeri. Mulți refuză să meargă la vot, prezența e undeva pe la 50%, dar toți consideră că știu de ce se întâmplă asta. Unii cred că-i de vină oferta partidelor, că n-ai pe cine vota și că, prin urmare, n-are rost să te deranjezi. Alții spun românii nu ies la vot pentru că nu le pasă. O altă școală de gândire vede în absenteism o formă de protest. Cei mai înduioșători sunt însă adepții premisei că persoanele care stau acasă ar vota automat cu dreapta. Că doar lenea și, eventual, un pesimism de om inteligent și realist îi împiedică să iasă din casă.
E tentant să-i crezi pe absenți susținătorii secreți ai dreptei,
atunci când nu-ți explici de ce ar vota cineva cu stânga. Procentele mari ale PSD-ului sunt pentru mulți o chestie nasoală cu care trebuie să te împaci și cu care trebuie să funcționezi pe fundal. E ca relieful țării. N-o să nivelezi toată țara ca să faci șosele, ci o să construiești drumul pe-acolo pe unde găsești loc.
E aproape dezumanizantă lipsa asta de interes pentru electoratul stângii, faptul că dăm mereu vina pe prostie și clientelism. În primul rând, ne dă senzația că trebuie să funcționăm în aceeași țară cu persoane diferite de noi. Apoi, se bazează pe o înțelegere greșită a politicului. Premisa de la care pornim e că există un mod corect și eficient de a organiza lucrurile. E o asumpție înrudită cu mitul tehnocratului, cu ideea că poți numi un administrator al societății care să caute interesul general la fel cum caută un CEO profitul.
În condițiile astea, votanții stângii par un balast,
niște oameni care țin țara în loc și împiedică o occidentalizare mai lină. De fapt, interesele lor sunt legitime. Dreapta propune de multe ori soluții care au urmări păguboase pentru ei. Că numim atenția acordată lor populism sau pomană electorală arată cât de mult îi dezumanizăm. Deși PSD-ul folosește o metodă ieftină și nedemnă de a le câștiga votul, trebuie să te pună pe gânduri că niște cetățeni se bucură atât de mult pentru patru mici și-o lingură de muștar. E ca și cum ai privi ca pe o frivolitate apetența pentru apă a unui om rătăcit prin deșert. ”Serios? Apă? De apă îi arde lui? Unii scriu cărți, construiesc stadioane și compun simfonii, iar ăsta vrea apă? Hai că m-am lămurit.”
Granița dintre populism și satisfacerea unui interes legitim e foarte instabilă și depinde mult de câtă umanitate vedem în celălalt. Dacă dreapta și electoratul ei n-ar fetișiza atât de mult privatizarea, dacă n-ar exista atâta dispreț pentru serviciile publice și micile gratuități de care se bucură pensionarii, dacă am înțelege cât de mult înseamnă pentru bătrâni micile activități, excursii și concerte pe care le asigură primarii populiști, probabil că PSD-ul n-ar mai ține captiv aproape jumătate de electorat.
Electoratul dreptei se comportă ca și cum orice român,
inclusiv șomerii trecuți de 50 de ani și pensionarii, se poate angaja ca programator, ca să se bucure pe deplin de binefacerile capitalismului și să plătească din buzunar pentru orice serviciu pe care ei vor să-l privatizeze. Cam în zona asta e problema. Vestea proastă e că nu se rezolvă îndemnându-i pe nehotărâți să iasă la vot, ca și cum ai face apel la ei ca să respingă o armată străină, invadatoare.