Mistrețul cu colți de arginți

Nu se știe nici pînă azi dacă natura colaborării marelui poet Ștefan Augustin Doinaș cu Securitatea a fost și financiară. Mai degrabă nu. Dar „arginții“ au existat, fie sub forma excursiilor în străinătate și a permisiunii de a publica, fie sub forma unei terori moderate și a șantajului înmuiat. Securitatea s-a arătat generoasă și l-a pedepsit cu reținere pe Doinaș, în semn de mulțumire pentru cooperarea lui ca denunțător-turnător din anii ’50, chiar dacă această cooperare a fost, prin comparație cu monstruoasele turnătorii ale vremii, destul de subțire.

Pe această subțirime și pe vechea mulțumire a Securității se baza și poetul atunci cînd, după 1989, cînd începuseră să apară deconspirări ale foștilor informatori, declara: „Nu sînt un partizan al deschiderii dosarelor de la fosta Securitate, pentru că nu îmi va conveni să aflu că o anume cunoștință, un anume prieten de-al meu a spus nu știu ce despre mine! Sînt adevăruri care trebuiesc îngropate“. Ei bine, chiar dacă multe adevăruri au fost îngropate și zeci de mii de turnători neprinși au ajuns negustori cinstiți, ghinionul a făcut ca cele cîteva care-l priveau pe Doinaș să iasă la iveală.

Statura artistică, literară și intelectuală a lui Ștefan Augustin Doinaș nu poate fi nicidecum pusă la îndoială de modesta sa încovoiere morală din anul 1957, cînd a fost arestat de Securitate pentru infracțiunea de nedenunțare a unei conversații despre revoluția din Ungaria. Meritele lui de tînăr poet, de student strălucit la Litere și Filozofie și elev premiant la Liceul „Moise Nicoară“, ba chiar cele de copil născut în 1922, într-o familie înstărită dintr-o localitate din județul Arad, nu scad cu nimic ca urmare a denunțurilor făcute în ancheta preliminară încarcerării.

Sub numele conspirative Gogu Ivan, Ion Popa și Andrei Golfin, Doinaș a dat declarații la Securitate în urma cărora scriitorul Ion Caraion a făcut pușcărie politică aproape unsprezece ani în două reprize, iar actorul Ion Omescu și omul de rînd Marcel Petrișor într-una singură. Au mai avut de suferit de pe urma denunțurilor lui Doinaș scriitorul I.D. Sîrbu și criticul Ion Negoițescu. Alte nume sînt încă necunoscute, pentru că SRI a extras din dosarul lui Doinaș aproape 90% din pagini, lăsînd la CNSAS doar cîteva file.

Poetul a făcut pușcărie un an, dar a făcut-o în arestul Securității din Uranus, unde a beneficiat, după cum singur mărturisește, de condiții mai blînde. Ele veneau, așa cum e lesne de presupus, la pachet cu mărturisirile complete, care aduceau noi nume și noi clienți la interogatoriile poliției politice.

După eliberare, Doinaș s-a putut reintegra în societatea literară românească, sprijinit de privirea îngăduitoare a foștilor anchetatori. Talentul său a putut arăta ce poate și, începînd cu 1964, cînd a debutat în volum, a umplut librăriile cu volume de poezie, proză, eseu, critică literară și teatru. A lucrat în redacția glorioasei reviste Secolul XX, al cărei redactor-șef a și ajuns în cele din urmă. Spre sfîrșitul epocii ceaușiste, Doinaș a jucat destul de convingător rolul unui intelectual care subminează ușor regimul, așa că nu e de mirare entuziasmul cu care a fost prizat de public în democrație. A ajuns chiar senator pe listele Alianței Civice între 1993 și 1996, și membru plin al Academiei Române. În 2002 a făcut atac de cord și a pornit pe urmele himerei sale, mistrețul pe care n-a reușit să-l vîneze niciodată cu adevărat, mulțumindu-se să-i mîngîie colții.