Fiscalitatea a ucis orice boare de vânt, antreprenorii s-au topit și s-au scurs pe pământ. Sediul firmei e fierbinte și gol, contabila mai scoate de prin conturi nămol.
Cam asta e. Oricât ar defila unii sau alții cu statistici, cu creșteri economice și surplusuri bugetare, e clar că economia reală nu se simte bine. Poate, dacă nu faci investiții, rămân bani. Poate, dacă nu furi cu două mâini pretinzând că faci investiții pe care, de fapt, nu le faci, rămân bani. Dar asta nu înseamnă nimic. Chiar nu înseamnă nimic. Cum nu are nici o importanță, din nou, faptul că despre Codul Fiscal se discută din ianuarie-februarie. Și se discută, pe alocuri, foarte serios. Dacă unii au ratat fondul, din neatenție, și s-au dus doar după fentă, înghițind cu mal cu tot momeala scăderii TVA, nu înseamnă că nu a existat dezbatere în jurul Codului Fiscal. Și nu înseamnă, în nici un caz, că anumite lucruri care agită azi apele și spiritele nu erau cunoscute încă de la începutul anului.
“Mor 600.000 de IMM-uri!”,
au început să urle, de câteva zile, vigilenții de serviciu, care, probabil, la început de an hibernau. Dacă n-ar fi hibernat, interesați de economie și fiscalitate cum se arată, n-ar fi ratat interviul dat de Darius Vâlcov publicației Capital, apărut online în data de 23 februarie 2015. În interviul cu pricina, al cărui titlu este “Vâlcov admite: IMM-urile fără salariați, penalizate de noul Cod Fiscal”, fostul ministru de Finanțe nu ascunde nici impozitarea diferită a proprietăților în funcție de destinație și nici faptul că prin acest Cod Fiscal se încearcă reducerea unei alte forme de evaziune fiscală, și anume folosirea micro-întreprinderilor pentru a nu se plăti o parte dintre taxele datorate statului.
Cum, însă, vigilenții de serviciu nu urmăresc decât agendele publice stabilite ciclic de către televiziunile de știri și de către departamentele de comunicare ale partidelor și politicienilor, acest interviu a scăpat aproape neobservat. Și, oricum, nu era cazul atunci să se discute despre IMM-uri, când toată lumea era de acord că e vorba despre un Cod Fiscal ultraliberal, numai bun de pus pe rănile economiei.
Ei bine, acum,
după ce Iohannis a trimis spre reexaminare Codul Fiscal, e cazul să se găsească și hibe ale acestuia, eventual hibe care au scăpat examinării serioase și competente din debut de an. Așa se face că una dintre temele de atac este moartea IMM-urilor. Se spune în folclorul urban, preluat de site-uri, conturi de Facebook și de analiști superficiali de televiziune, că acest Cod Fiscal va omorî cu mânuța lui peste 600.000 de IMM-uri, prin impozitarea excesivă a sediilor sociale ale acestor întreprinderi mici și mijlocii. Căci Codul Fiscal prevede, într-adevăr, impozitarea diferită a clădirilor, în funcție de destinație. Clădirile cu destinație rezidențială vor fi impozitate cu sume cuprinse între 0,08% și 0,2% din valoare, în timp ce clădirile cu destinație nerezidențială vor fi impozitate cu sume cuprinse între 0,2% și 1,3% din valoare. Cum afectează asta IMM-urile? Păi, spun vigilenții de serviciu că le afectează foarte mult, pentru că cele mai multe întreprinderi mici și mijlocii își au sediul în apartamente de bloc aparținând acționarilor, iar noul Cod Fiscal va duce la impozitarea acestor apartamente cu sume de până la 2.000 de lei anual, în loc de o sută, o sută și ceva. De aici e clar: 600.000 de IMM-uri care nu-și pot permite să plătească 2.000 de lei anual vor muri. Nici mai mult, nici mai puțin.
Dar de unde până unde
am ajuns să vorbim despre 600.000 de IMM-uri? 600.000 este numărul total al firmelor mici și mijlocii înființate în România din 1990 și până la începutul acestui an. Dar firmele nu sunt făcute pentru a sta deschise etern sau, cel puțin, nu toate. De aceea, e absurd să vorbim astăzi despre 600.000 de IMM-uri, când, de fapt, la jumătatea anului trecut, Ziarul financiar cita Comisia Europeană și riguroasele sale statistici, ajungând la un număr de numai 472.000 de IMM-uri. Atât, 472.000. Dacă din iulie 2014 și până în iulie 2015 s-au mai deschis 128.000 de IMM-uri și nu s-a închis nici unul, atunci ne aflăm în fața unei ofensive economice fără precedent, pe care ar trebui să o punem în cârca extratereștrilor, căci e clar că nu e meritul Guvernului.
Dar hai să rămânem la cifrele Comisiei Europene
și să lucrăm cu cifra de 472.000 de IMM-uri. Ei bine, dintre aceste 472.000 de IMM-uri, în jur de 200.000 au fix zero angajați. Zero, nici unul, nimic. Aceste IMM-uri, în cea mai mare parte, sunt exact acea formă de evaziune fiscală despre care vorbeam la început, formă de evaziune pe care mai nimeni n-a vrut să o atace, căci antreprenorii fără angajați sunt extrem de vocali și vizibili, mai ales pe rețelele sociale.
Țin minte și acum mirarea indignată a unui mare ziarist al anilor 2005-2008, care, pus în fața impozitului forfetar, l-a întrebat pe premierul de pe-atunci: “Dar noi, ăștia cu micro-întreprinderi, ce facem?”. Ce naiba să faceți? Plătiți și voi impozit ca toată lumea, că n-o fi foc.
Poate multă lume nu cunoaște cu adevărat fenomenul, dar el este următorul: oamenii de dreapta din România, care ajung să primească salarii bunicele spre bune, sunt abordați de către patronii lor la fel de de dreapta, care le explică faptul că munca este impozitată excesiv în România. Așa că dacă el, tânăr sau mai puțin tânăr de succes, cu un salariu mare, vrea să-și ajute patronul și pe sine însuși, ar face bine să-și înființeze o firmă. Un IMM, o micro-întreprindere. Patronul virează salariul net negociat, impozitul de 16% și TVA-ul, iar angajatul, care devine contractor, plătește TVA-ul la stat, eventual și impozitul, iar restul îi rămâne lui.
În fapt, de cele mai multe ori, cu excepția TVA-ului, nu se mai plătește nici o taxă către stat, căci IMM-urile respective sunt, cele mai multe, pe pierdere. Așa că adio impozit pe profit sau pe dividende. Cum, de altfel, nu se plătește nici un leu către asigurările de sănătate și nici un leu pentru fondul de șomaj. Dacă nici asta nu e evaziune, atunci găsiți dumneavoastră un termen mai blând.
Veți spune că nu IMM-urile-fantomă
sunt problema acestei țări și că nu stoparea evaziunii pe care o fac angajații travestiți în antreprenori va îmbogăți bugetul. Dar gândiți-vă ce înseamnă, totuși, banii pe care i-ar datora statului, în mod normal, acești oameni. Să spunem că doar 100.000 din cele 200.000 de IMM-uri fără angajați sunt, de fapt, forme de mascare a salariului. Că venitul lunar net al unuia dintre acești angajați este undeva între 1.500 și 3.000 de euro. Așadar, o medie de 2.000 de euro. Ei bine, dacă banii ăștia ar fi salarii, așa cum și sunt, dacă nu s-ar face evaziune fiscală prin metoda micro-întreprinderii, statul ar trebui să încaseze din impozitul pe venit, asigurări de sănătate și celelalte taxe datorate de un angajat, undeva în jur de două miliarde de euro anual. Două miliarde? Poate că, la scară mică, pare haiducie, dar la scară mai mare e ditamai atentatul la siguranța națională.