Știm ce înseamnă austeritatea. Vorba aia: știm bătaie, am mai luat.
Am văzut-o în timpul crizei din 2009, cu Băsescu folosindu-se de Boc pe post de idiot util.
După probabila plecare din România a Carrefour, am citit și asta: există riscul ca 50.000 de angajați din companii de construcții, la nivelul întregii țări, să fie disponibilizați în următoarele șase luni, a declarat, sâmbătă, președintele Federației Patronatelor Societăților din Construcții, Cristian Erbașu.
Și-apoi l-am auzit pe ministrul Muncii, Florin Manole, după ședința Consiliului Național Tripartit de la final de octombrie, acolo unde a fost stabilit ca Guvernul să elibereze, anul viitor, cel mult 90.000 de permise de muncă pentru muncitorii străini, cu 10.000 mai puțin decât în 2025. Patronatele au cerut, la discuțiile de atunci, să fie majorat contingentul de muncitori străini acceptat în România la 150.000, în 2026, însă ministrul Florin Manole a spus că urmează un val de disponibilizări și e nevoie de locuri de muncă pentru românii care rămân șomeri.
Așa arată austeritatea: o încetinire, o sărăcire generalizată, o moarte lentă. Dar, dacă stai cu ochii doar pe cifrele mari, cum fac contabilii cu chelie, atunci poți să ai chiar orgasme și să-ți spui că moartea, iată, chiar poate funcționa.