Marele Kogălniceanu n-a depășit niciodată, chiar urcat pe tocuri, înălțimea unui băiat de prăvălie, iar chipul său de satir obișnuia să-i bage în sperieți pe martori. Urîțenia extremă, pe care istoricul, publicistul, deputatul și ministrul încerca s-o mai astupe cu barbișonul și cu ochelarii, era, însă, sursa unui farmec țipător. Piticul cu aer monstruos strălucea în saloane, era idolatrizat de protipendadă și făcea damele să cadă pe spate.
În paralel cu teribila sa operă politică, literară și gazetărească, Kogălniceanu desfășura o nebunească activitate amoroasă. Destrăbălat și insațiabil, bătea bordelurile noapte de noapte, tîrîndu-i după el cînd pe domnitorul Cuza, cînd pe lăutarii palatului.
Într-un carnețel pe care-l purta în dreptul inimii, lîngă sticluța cu coniac, trăiau peste 700 de prințese ale mahalalelor, cu adresele subliniate în culori și cu indicații amănunțite despre talentele speciale. Cum termina cu pusul țării la cale, Conu’ Mihalache sărea în birjă și lua noroaiele Bucureștilor la rînd, ca să bată tocmai în ușa care i se părea lui că se pupă cu sentimentele patriotice ce-i fierbeau sub curea.
Puține au fost demnitățile pe care Kogălniceanu nu le-a avut. A fost ministru de Interne, de Externe, ministru al Agriculturii și al Lucrărilor Publice, a fost președinte al Consiliului de Miniștri, deputat și sfătuitor al domnitorului. Toate aceste funcții i-au dat ocazia să comită pentru țară fapte pentru care azi nu știm cui să-i mulțumim. În operațiunile de stat, Kogălniceanu a avut geniu. Un geniu pe care ținea mereu să-l ducă imediat la femei, ca să-i scadă fierbințeala.
Dinspre partea materială sînt relatări care ni-l zugrăvesc hrăpăreț, bogat și zgîrcit. Avea cheltuieli mari cu slăbiciunile trupului, așa că a profitat mereu de pozițiile sale ca să încheie afaceri în cîștig.
Hedonismul lui Kogălniceanu s-a manifestat și într-ale gurii. Era pasionat de bucătărie, iar forma lui rotofeie exprima felul în care restul corpului îi înconjura stomacul. Prînzurile, dar mai ales cinele lui însemnau pieirea unor mari cîrduri de gîște. Dar nu era numai mîncău, ci și gastronom. Una din primele cărți de bucate moldovenești din istorie e scrisă de Kogălniceanu împreună cu Costache Negruzzi.
Pe atunci, făuritorii de istorie mîncau și beau bine. Istoria avea și ea nevoile ei.
Tareeee !!! Super !!