Morala meseriei de terorist

Un roman nerecomandabil persoanelor sensibile sau predispuse la anxietate. Un roman care ar putea s-o aducă pe autoarea sa, Karine Tuil, pe vreo listă neagră a teroriștilor din Franța, în pofida strădaniei obsesive a personajului ei, Alma, de a fi corectă cu teroriștii cărora le instrumentează dosare.

Alma decide dacă suspecții de terorism care au fost în taberele de antrenament din Siria ale ISIS pot fi lăsați în libertate înainte de a fi judecați în Franța, care trăiește în tensiune și nesiguranță după atentatele de la redacția revistei satirice Charlie Hebdo, de la teatrul Bataclan, după tragediile colective de la Nisa și de la Strasbourg. Rudele celor uciși, opinia publică și politicienii cer Justiției să se miște repede și fără cruțare într-o țară care a renunțat la o parte dintre libertăți pentru a face față terorismului și în care conspiraționismul și islamofobia sînt doar două dintre răspunsurile neputinței de a scăpa de ciuma atentatelor și de incertitudinea tot mai apăsătoare a vieții cotidiene.

Într-o asemenea atmosferă, judecătorii antiterorism se văd supuși unei presiuni extraordinare care le poate afecta imparțialitatea și îi face să se întrebe dacă nu cumva și-au pierdut-o, prinși ei înșiși de teama, resentimentele și furia unei Franțe care încearcă să trăiască normal, în stare de asediu. Pentru acest roman, Karine Tuil a stat îndelung de vorbă cu judecătorii de instrucție pe care îi numește prietenii ei în mulțumirile de la sfîrșitul cărții. Cei ce aleg o asemenea carieră sînt condamnați să își distrugă viața personală. Circulă în mașini cu sirenă și au gărzi de corp care îi însoțesc pretutindeni, ceea ce la început le poate satisface orgoliul importanței personale, cum recunoaște Alma, dar treptat devine stînjenitor ori de-a dreptul sufocant, deși teroriștii le află numerele de telefon, în ciuda măsurilor de siguranță, și la trimit mesaje de amenințare cu moartea. Amenințările astea îi țintesc și pe apropiații lor, rude și prieteni, încît judecătorii ajung să se simtă vinovați că îi sacrifică și pe cei din jurul lor ca să-și facă meseria. Unii renunță, alții merg la psihanaliști sau devin dependenți de pilule calmante și aproape toți își închipuie că transformă dosarele de care se ocupă în cauze personale. Ura, frica și anxietatea îi ating pînă și pe cei mai curajoși dintre ei. Simt că din judecători sînt pe cale să treacă de partea procurorilor care vor ca urmăriții din dosare să-și aștepte judecarea după gratii.

Cine sînt suspecții? Cei mai mulți, adolescenți și tineri de amîndouă sexele, radicalizați de sărăcie și de violența din familie. Printre ei sînt însă și unii care duc o viață tihnită, fără grija zilei de mîine, dar cărora li se pare că nu-și găsesc scopul pentru care să trăiască și îl descoperă pe rețelele de socializare unde sînt îndemnați la jihad. Cei ce găsesc calea se duc în taberele de antrenament ale ISIS, din Siria, ca să învețe să lupte împotriva necredincioșilor, evrei, creștini sau chiar musulmani care s-a îndepărtat de dreapta credință. Antrenamentele presupun nu numai mînuirea armelor de foc și a cuțitelor, ci și participarea la execuții. Neofiții sînt mascați și puși să le taie gîtul prizonierilor sau să-i împuște în cap cu Kalașnikovul, în timp ce sînt filmați sau poartă ei înșiși camere de luat vederi. Filmele care le certifică devotamentul pentru cauză ajung apoi pe net, unde cîștigă noi aderenți de toate vîrstele, dar mai ales tineri islamiști dornici să moară în războiul sfînt, ca să-și netezească drumul spre rai.

La anchete, suspecții care s-au întors din Siria tac sfidător sau îi insultă pe judecători și-i amenință cu răzbunarea. Cei mai periculoși sînt însă cei ce se declară înșelați de ISIS sau dezgustați de învățăturile primite și dornici să se întoarcă la o viață normală. Credința le îngăduie să pretindă că au renunțat la islam, pentru a-i înșela pe necredincioși. Iar dacă izbutesc să-i păcălească pe judecători și sînt cercetați în stare de libertate, devin adevărate bombe cu ceas. Își scot armele din ascunzători și trec rapid la acțiune. Nu se războiesc numai cu bărbați. În numele jihadului, ucid fără mustrări de conștiință și copii, și femei, și bătrîni. Sînt chiar fericiți că-i pot face să sufere și astfel pe necredincioși, omorîndu-le copiii, nevestele și părinții. Judecătorii care comit imprudența de a-i lăsa liberi din motive umanitare se simt vinovați de crimele lor, încît se sinucid sau se prăbușesc într-un infern moral insuportabil.

Toate astea sînt dezvăluite treptat în roman, într-o construcție în care stilul sec, de proces-verbal al anchetelor, intră în contrapunct cu autoanaliza tot mai tensionată a Almei. Stări pentru care nu mai găsește cuvinte, trăiri oribil de contradictorii care îi scapă de sub control și întrebări pentru care nu există decît răspunsuri sfîșietoare.

Chiar și citind romanul Karinei Tuil la distanță de Franța, Decizia te face să te simți implicat și vulnerabil. Te convingi că terorismul poate lovi oriunde în lume, după o logică perversă care îngăduie orice și în care motiv de atentat poate fi și fanatismul care-i apucă pe cei ce devin de bunăvoie victimele (?!) unei doctrine care justifică crimele cele mai odioase în numele războiului sfînt contra necredincioșilor.

Karine Tuil, Decizia, traducere din franceză și note de Alexandra Cozmolici, Editura Polirom, 2023.