Deşi TVR sparge audienţa cu Eurovision-ul, nu cunosc vreun om care să se uite la concursul ăla de behăit. Nu neg existenţa lor. Pur şi simplu, nu am idioţi în cercul social. E jumătate noroc, jumătate stil de viaţă. Însă lumea consumă Eurovision. Drept dovadă, nu pot să deschid un ziar, post TV sau de radio fără să dau de părerea vreunui gurist anonim despre mustaţa solistei de la Mandinga şi cum influenţează aceasta şansele ei la Eurovision.
Nu cred că există oameni cărora să le placă şlagărul ălora de la Mandinga. E o manea pop ca toată muzica românească de vreo şapte ani încoace. Aţi ascultat versurile? Deşi sînt în două limbi, nu au nici un sens. Zici că auzi un oligofren cum se bucură. Se agită acolo, repetînd obsesiv patru cuvinte care îi plac cum sună, printre care şi numele lui: „Mandinga, Zaleilah, everyday, everybody“. Se plîng pseudointelectualii că manelele au versuri cretine şi agramate. Ascultaţi pop de radio, comparativ. Sînt de zece ori mai cretine şi de o sută de ori mai agramate, doar că în alte limbi.
Dar aşa sînt toate cîntecele de Eurovision. Un pop benign, lălăit, monoton, îndobitocitor de simplist, fără suflet, care nu exprimă absolut nimic. Smegma muzicii, care ofensează orice ureche ataşată de un om fără probleme în dezvoltarea cognitivă. Din fericire, poporul nu se uită pentru muzică la Eurovision, ci pentru că e un concurs între ţări. Românului îi plac concursurile între ţări. Îi dau prilejul să fie naţionalist şi să ţină cu ai lui. Să ţină cu nişte oameni cu care are în comun tradiţia şaormei, oricît de negri ar fi ăia şi oricît de irelevant ar fi concursul în sine.
Dacă s-ar face un concurs european de suflat mucii, românii tot s-ar uita, ar urla „Hai Cornel din Bragadiru!“ spre televizor şi ar vota cu Vasea din Cahul, sperînd că dacă noi votăm cu al lor, or să voteze şi moldovenii cu al nostru. Pentru că la concursurile astea care nu înseamnă nimic avem şi noi o şansă. Pînă şi castratul ăla dubios de Trăistariu a ieşit pe locul 4 acum cîţiva ani. E singurul tip de clasament pozitiv în care ţara noastră poate fi printre primele zece ţări din Europa la ceva: concursuri tîmpite. La ceva cu impact asupra vieţilor noastre mizerabile n-o să fim niciodată în partea bună a clasamentului. Atît avem şi noi: Eurovision-ul şi concursurile de gimnastică. Nu contează că actul în sine nu ne interesează nici cît negru sub unghie. Data viitoare cînd francezul şi englezul ne vor aduce aminte că avem cel mai mare procent de analfabeţi din Europa, o să putem să le dăm peste nas, spunînd „Da, fraierilor, da’ la Eurovision ne-am pişat pe voi!“.