Mozart merge la sală. La Sala Radio

O mie de oameni pe scaune și trei sute în picioare. Pe pereți și pe tavan nu s-au vîndut locuri, iar asta a fost un lucru rău. În mod obișnuit, mulțimea își croiește loc pe scenă, dar de data asta au lipsit nu doar cuțitele, ci și spațiul. Două sute de oameni ocupă deja terenul. Un cor de adulți, unul de copii și o sută de instrumentiști dau pe dinafară. În culise așteaptă dirijorul, soprana, tenorul, basul și doamna Carmina Burana, o nemțoaică despre care am auzit cu toții în genericele de fotbal sau în reclamele la berea Carl – ton Draught.

Dacă o mie de oameni se calcă în picioare ca să îi asculte pe Mozart și pe Orff, la o oră la care ar putea să-i asculte pe Măruță și pe Gâdea, nu e totul pierdut. Vom supraviețui ca nație, chiar dacă, pentru un deceniu-două, vom aștepta acest eveniment întinși pe spate, cu perfuzii în braț și cu mîna îngrijorată a istoriei pe frunte. 

Acțiunea se petrece în Sala Radio, singura rațiune pentru care clădirea Radioului public n-ar trebui dărîmată peste cei 3.000 de angajați și peste salariile lor excentrice. Există 300 de muzicieni în burta Leviathanului bugetar și, în numele lor, restul atîrnătorilor merită cruțați.

 Joi seară, în deschiderea stagiunii, Orchestra Națională Radio a cîntat Concertul nr. 21 pentru pian și orchestră de Mozart la fel cum ar fi făcut-o Royal Philharmonic Orchestra dacă i-ai fi luat viorile Stradivarius și ai fi dat-o afară din London’s Cadogan Hall. Adică exact la fel. Sigur că, aruncată pe jos, leafa concertmaestrului nostru nu l-ar fi făcut nici pe contrabasistul lor să se aplece după ea, dar lucrul ăsta nu s-a văzut nici din lojă și nici de pe strapontină. Orchestra Radio a strălucit așa cum numai luciul unui frac vechi, purtat în tinerețe de Enescu, știe s-o facă. Luiza Borac, vedeta de la pian, a meritat din plin cei 16 lei pe care tinerii în pulover i-au plătit la intrare, a mia parte din biletul pe care îl cumpără nemții cînd merg s-o asculte la Filarmonica din Köln. 

A urmat Carmina Burana, cu corurile, tobele, cornii, talgerele și tamburinele ei. Pentru o trupă mică, sleită de lipsuri și pîndită de concedieri, asta înseamnă curaj. E ca și cum ai ataca barajul de la Bicaz cu o trusă de traforaj. Dar sala a înlemnit repede și asta înseamnă că instrumentele au fost de ajuns. În pauză, cei opt sute de spectatori, care s-au abținut să tușească și să strănute cu riscul sufocării, au izbucnit din toți plămînii într-o simfonie bronșică, eliberînd un nor sănătos de guturai pe deasupra ultimelor acorduri. Carmina Burana a șters însă totul cu o batistă pusă pe timpan. Tiberiu Soare, dirijorul casei, s-a lăsat electrocutat de partitură în stilul Celibidache, iar din aceste spasme s-a întrupat cantata lui Carl Orff. Poate că un cor de o mie de oameni ar fi dat mai multă forță finalului, dar Societatea de Radiodifuziune nu mai poate face angajări.

Se petrec lucruri miraculoase la Sala Radio. Marii compozitori morți renasc pe corzile unor artiști formidabili, care umblă cu metroul, primesc pachet de la țară și își fac piața în Obor. Muzicieni grei, pe care marile săli de concert se bat de-adevăratelea, vin special să cînte cu bugetarii noștri. Pînă la urmă, unii se dovedesc a fi români. Ei sînt, de fapt, străini, fiindcă, în afară de publicul lor special, în România nu-i cunoaște nimeni.