Mucho dolari

La un moment dat, în mijlocul pandemiei, am avut nevoie să sparg o hîrtie de 100 de dolari în hîrtii mai mici. Am bătut toate casele de schimb valutar din centru, cu reacții dintre cele mai diverse, de la surprindere că am intrat în casa de schimb valutar și am întrerupt un episod de telenovelă turcească, la un băiat care a vrut să-mi vîndă niște aur, la o doamnă care mi-a zis să mă întorc pe la patru că s-au dus toți dolarii de dimineață, la o doamnă casieriță care mi-a zis că de cînd au dispărut ăia au dispărut și toți dolarii din oraș. „Ăia cine, doamnă?“ „Ei cine, ăia din Israel.“ Inevitabil, în periplul meu am intrat și la schimbul valutar al unui îndrăgit lanț de șaormerii, unde era închis. M-au văzut. Un șaormar a lăsat cuțitoiul. Și-a aranjat masca și boneta, a venit și a deschis casa de schimb valutar. Am discutat zece secunde, mi-a zis că n-au, după care a închis casa de schimb valutar, și-a aranjat masca și boneta și s-a întors la carne, înjurîndu-mă probabil că l-am pus pe drumuri degeaba. Am găsit pînă la urmă o casă de schimb valutar, la Romană, care m-a ajutat cu cele necesare. „Aveți mare noroc că ați găsit, nu prea mai sînt bancnote mici pe piață.“ „De cînd cu turiștii israelieni, știu.“ „Ei, pe naiba, de cînd îi ține lumea la saltea.“