Din 2009, la doi ani după ce am intrat în UE cu drepturi depline, am început să avem acces la fondurile europene alea multe, proporționale cu dimensiunea țării, cu numărul de locuitori și așa mai departe. Nu-s chiar atât de mulți ani de atunci și, practic, suntem de-abia la al doilea exercițiu financiar în care accesăm fondurile ca membri cu drepturi depline, dar parcă ar fi trebuit să învățăm câte ceva din prima experiență, ca să n-o dăm atât de tare de gard cu a doua.
Înainte de fondurile actuale au existat fondurile PHARE și, mai apoi, fondurile de preaderare. Plus alte câteva forme de ajutorare europeană, cu nume care se pierd în negura istoriei proaspete. Dar într-un anume fel se accesau și se cheltuiau fondurile înainte de 2007-2009, altfel se fac lucrurile acestea după.
Din buzunarul comun,
umplut de contribuțiile tuturor statelor, Europa dă țărilor care au anumite nevoi diverse sume pe care acestea să le cheltuiască în răstimp de câte cinci ani, pentru a ajunge din urmă, unde e cazul, celelalte țări membre ale UE. Banii nu se bagă la grămadă în bugetul statelor în nevoie, ca să-și poată astea petici bugetele naționale, ci sunt împărțiți pe sectoare și direcții de investiții. mai mult, banii nu sunt dați înainte, ci sunt avansați de statul european, urmând a fi decontați de către UE în cazul în care toate actele sunt OK. Iar grija merge și mai departe. UE nu este de acord să dea bani, într-un exercițiu financiar, doar pentru o anumită direcție, ci diversifică investițiile. Nu poți să faci autostrăzi de toți banii care ți se alocă într-un exercițiu financiar, ci ești obligat să investești în mai multe domenii, în funcție de cât de buni au fost negociatorii tăi atunci când s-au hotărât bugetele.
Portugalia a fost,
la vremea ei, una dintre țările care a profitat inteligent de fondurile europene, investind în infrastructură dar și în modernizarea în general a țării. Spania a tras și ea foloase mari din banii Europei, având rezultate vizibile. Și țări din Est au știut să-și vadă de treabă, atrăgând banii și folosindu-i cu folos. La noi, însă, a fost mai greu și tinde să devină imposibil.
În trecutul exercițiu financiar,
România a fost considerată mai prostuță decât prevede tratatul de aderare și i s-au alocat bani în prostie pentru educarea poporului. Cum-necum au fost atrase mai multe fonduri pentru programe de evanghelism democratic decât pentru infrastructură sau investiții durabile. Între 2009 și 2014 (ba chiar și mai încolo, pentru că fondurile din exercițiul financiar 2009-2014 n-au încetat să vină în același timp cu alegerile europarlamentare din 2014), a fost plină țara de seminarii și work-shop-uri în care românii erau învățați să bată apa în piuă. Sute de milioane de euro s-au dus pe astfel de activități inutile, dezvoltate de ONG-uri pricepute, care reușeau să obțină și câte 2.000.000 de euro pentru un program întins pe doi-trei ani în care îi convingeau, chipurile, pe angajatorii români să dea de muncă unui număr de până la 50-60 de persoane defavorizate. S-a luptat pe bani grei cu inegalitățile, s-a combătut discriminarea cu tone de hârtii pe care nu le-a citit nimeni, s-a investit masiv în gargară. Dar au rămas și câteva drumuri, ceva dotări necesare, s-a investit în tursim, s-au construit sau reabilitat rețele de alimentare cu apă și tot așa. Una peste alta, pe lângă banii chelutiți aiurea, au rămas și lucruri utile și făcute să reziste.
Pentru exercițiul financiar 2014-2020
România și-a negociat mai bine banii și a obținut alocări importante pentru infrastructură. Și gata, după asta s-a culcat liniștită, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Suntem în 2018, la patru ani distanță de momentul în care știam câți bani putem cheltui pentru drumuri, poduri și căi ferate, și, totuși, nu a început nici măcar un proiect de infrastructură mare. nici măcar unul care să conteze. Da, sunt discuții, s-a ajuns chiar și la lictiații, s-au stabilit constructorii și firmele căpușă. Dar nu au început deloc lucrările. După patru ani din cei șase ai acestui exercițiu financiar.
Iar acum nici măcar proiectele mici, frecătoare de mentă n-au răzbit. Pur și simplu nu am reușit să dăm drumul la cheltuirea banilor din 2014 și până azi.
E drept, ne aflăm
la guvernul cu numărul 5 în doar patru ani, perioadă în care am fi putut avea și doar două guverne, dacă era să ne luăm după ciclurile electorale. Iar de fondurile europene s-au ocupat, din 2014 și până astăzi, nu mai puțin de 7 miniștri, trei dintre ei având câte două mandate.
Ghidurile de finanțare pentru cei care doreua să obțină finanțări din fonduri europene au fost elaborate târziu, au fost lansate și apoi rterase pentru corecturi, au fost lansate iar și apoi iar retrase și modificate. Autoritățile de management pentru fondurile europene au fost acreditate cu foarte mare întrâziere, iar în acest moment nici măcar nu s-au încehiat fazele de depunere de proiecte. Suntem nu în întrâziere, ci putem spune că, în proporție de 70% nici măcar n-am început.
În această perioadă a început
negocierea bugetului UE pentru următorul exercițiu financiar al UE. Mai este un an până la alegerile europalramentare și tot atât până la schimbarea componenței Comisiei Europene. Anul viitor pe vremea aceasta vom ști cu certitudine câți bani vor fi alocați României pentru următorul exercițiu financiar și pentru ce-i vom putea cheluti. În mod normal, la Ministerul Fondurilor Europene s-ar lucra deja la ghidurile de finanțare pentru 2020-2025, astfel încât la 1 ianuarie 2020, cu autorități de management acreditate, să putem începe absorbția fondurilor europene aferente exercițiului financiar respectiv.
Dar nu așa se lucrează în lumea reală de la noi.
Avem nevoie de acești bani, ne sunt necesari pentru a ne putea dezvolta împrumutându-ne cât mai puțin. Dar nu suntem în stare să-i luăm, pentru că ne mișcăm încet și ne mișcăm prost.
În condițiile astea, după ce în primul exercțiu finaciar european cu drepturi depline am negociat prost, în al doilea am negociat bine dar n-am fost în stare să cheltuim, în al treila vom fi, probabil, incapabili și să negociem și să cheltuim. Dar oricum nu vom avea ce, pentru că, dacă Europa va vedea că nu suntem în stare să-i luăm banii, nici nu ne va mai da la fel de mulți.