Caţavencii

Mulți de-ai noștri AUR poartă, noi scandăm din poartă-n poartă

Putea fi o frumoasă dimineață de duminică, cu admirat avioanele pe deasupra Statuii Aviatorilor, dar n-a fost să fie. A fost mult mai mult de atât. La întoarcerea spre casă, după cele câteva secunde în care nici nu am clipit, ca să pot vedea aparatele de zbor ale micuței noastre forțe aeriene, am observat steaguri și multe ii venind spre Piața Victoriei. M-am uitat la ceas, să verific data. Este, suntem în 20 iulie, tată, ziua în care George Simion a chemat suveraniștii să mai apere o dată libertatea în fața Guvernului.

Cum adunarea abia dădea în pârg, m-am retras la o cafea, undeva pe lângă palatului domnului Gigi Becali. M-am întors în piață după vreo jumătate de oră și protestul era deja în toi. O mie și ceva de suveraniști, strânși în țarcul amenajat în mijloc, strigau „Turul doi înapoi!“ și „Călin Georgescu, președinte!“. Până am ajuns la girafă, câțiva daci au spart bariera și s-au așezat în genunchi pe carosabil, cu gândul creștin de a bloca traficul. Repet, țarcul amenajat era plin pe sfert, în cel mai bun caz. Deodată, mica, dar energica mulțime a luat-o razna, freamătul a crescut ca la balamuc. Nici măcar nu e o figură de stil. Senzația de congres național al tutror spitalelor 9 din țară te cuprindea de peste tot. Din toate direcțiile auzeai rugăciuni și apeluri la cele mai înalte sentimente patriotice. Se făceau live-uri și mobilizări online. Râul, ramul, caii și flintele haiducilor erau invocate spre a se prezenta în piață. Unii plecau din nucleul protestului și se adăposteau la umbră. Alții abia veneau, în ceea ce părea o mișcare brauniană a patriotismului cu vuvuzele.

Ținutele erau senzaționale, ca la un Comic Con inspirat din Povestiri istorice și basme cu zmei și eroi gata să salveze țărișoara. Mă simțeam ca în copilărie, când era zi de meci, doar că aici juca Naționala Daciei împotriva tuturor. Mai ales a Franței, pe care n-am mai auzit-o niciodată înjurată în asemenea hal. Când mulțimea se plictisea de alde Macron, se mai spunea un Tatăl nostru, se mai cânta puțin „Deșteaptă-te, române!“. Și-apoi iar puțin prin gura Franței.

 

După ora prânzului, când soarele bătea perpendicular

pe capetele deja încinse ale protestatarilor, piața s-a mai animat. Pâlcuri de daci se întorceau de pe străduțe, în uralele civililor. Am observat că, la mitingurile suveraniștilor, uniforma de dac impune un mare respect și degajă o autoritate superioară celei de polițist. Cușma de dac și vesta din piele, de motociclist, la pachet cu un steag ridicat ori purtat pe umeri, precum o pelerină, păreau un semn de noblețe și leadership. Din loc în loc găseai mici întreprinderi ambulante care vindeau steaguri, eșarfe și trompete. Profeții cu portavoce ridicau moralul mulțimii și o îndemnau să blocheze străzile. Ceea ce au și reușit, sub privirile apatice ale polițiștilor și jandarmilor. În câteva clipe, zona îngrădită din mijloc, unde trebuia să aibă loc protestul, s-a golit complet. Părea că mitingul se sparge și lumea se cară acasă. Dar nu, precum niște oștiri bine antrenate, oamenii s-au împărțit în mai multe cete care au blocat toate șoselele din jurul pieței. La intersecția cu strada Buzești, câțiva daci au ocupat trecerea de pietoni și au pus ochii pe un bloc, pe care l-au huiduit cu sete. Jandarmeria și Poliția se asigurau că blocarea traficului se desfășura în condiții bune. Trecătorii îmbrăcați mai modern, suspectați că ar fi putut fi gay, erau și ei huiduiți, măscăriți în toate felurile. Un puștan pe bicicletă, căruia i se vedea puțin curul, a fost oprit de niște familii serioase și pus să-și ridice pantalonii.

Pe lângă apatie, pe alocuri deznădejde sau o furie moderată, în piață și-a făcut loc și delirul. Câțiva scăpați în lume se fac mereu remarcați la astfel de întruniri. N-ai cum să-i ratezi, sunt sarea și piperul, condimentul oricărei glume. O doamnă în etate, cu o portavoce în mână, urla din toți rărunchii. Avea ultimele știri, le primise pe unde ultrascurte, direct din tunelurile energetice. Ne așteaptă un dezastru. Asta parcă știam. A urmat însă știrea-știre. Vor să golească barajul de la Vidraru, care – tot știre – are o capacitate cât Marea Neagră. Eram, pesemne, în prima parte a programului de guvernare, cea cu apa. Urma hrana și energia, deși nu prea avea cum, pentru că știrea doameni cu portavoce anunța un veritabil potop. Apa din barajul Vidraru urma să se reverse și să măture întreg Bucureștiul. Am cunoștințe sigure că suntem în pericol, dezastrul ne paște, a mai dat câteva asigurări doamna, în timp ce o prietenă – sau asistentă medicală – a mers și a luat-o de braț, chemând-o pe trotuar.

 

Undeva mai pe margine, la o terasă, vreo trei daci liberi,

înfășurați în steaguri, dezbăteau de zor situația. Nici măcar asta de la noi, căci la noi e clară treaba, trebuie un milion de oameni în stradă și gata. Discuția se purta pe un ton serios, iar un domn le explica altor doi cetățeni, ceva mai tineri, despre cum și-a rezolvat Franța problema energiei. Desigur, luând și de la noi, căci așa fac puterile cele șmechere, sunt numai după bogățiile noastre. Au ei, francezii, și chestii nucleare, însă tot apa de la noi o vor. Și vântul, și soarele, desigur, căci tot ce e la noi e binecuvântat și de-asta vor ei să ne ia nouă tot. Suntem o colonie, desigur. Concluzia e împărtășită de colegii de discuție, iar eu nu pot decât să visez, de la o masă învecinată. Cum ar fi, totuși, să trăim în România ca în St. Martin? Ar fi oare chiar așa de rău?!

Spre seară, mulțimea s-a strâns lângă Muzeul „Antipa“, unde s-au recitat poezii și s-a cântat. Lumea era deja obosită după o zi de stat în soare. Mulți păreau veniți de departe. Am auzit graiuri din toate zonele țării și nu o dată am fost întrebat încotro e gara. Pe lângă daci șmecheri, trădați de adidașii scumpi și alte accesorii deloc agrare, am văzut multă lume necăjită și complet debusolată. Oameni bronzați la sapă, cu mâini muncite și mers apăsat. Cetățeni ai unei Românii eșuate, victimele perfecte ale unor șarlatani precum Călin Georgescu, Simion, Șoșoacă și alții ca ei. Am rămas în piață până spre final și gustul cu care am plecat a fost unul amar. Foarte mulți dintre cei pe care i-am văzut duminică la protest sunt români care, de fapt, strigă după ajutor. Dincolo de glumele și miștourile inevitabile despre suveraniști, poate că n-ar fi rău să îi privim cu mai multă înțelegere și să încercăm să-i recuperăm cumva.

M.A.

Exit mobile version