Mulțumită UE, homosexualii ne ne pot adopta copiii. Dar nici heterosexualii!

Anii ’90 ai secolului trecut au început, pentru români, cu un val de adevăruri pe care nu erau neapărat pregătiți să le primească în plex. Una dintre cele mai mari lovituri de acest gen pe care toți am înghițit-o greu a fost cea legată de orfanii națiunii. Nu erau doar copii abandonați de părinți, erau copii abandonați de către noi toți, ca societate. Orfelinatele ceaușiste, descoperite rapid de către televiziunile străine, ne-au pălit în moalele capului. Nu erau așezăminte în care copiii erau îngrijiți, ci erau foarte apropiate de lagărele de exterminare staliniste sau naziste. Ne-a fost rușine, am fost revoltați, am acceptat ajutoarele trimise pentru copii și ne-am bătut pe ele ca chiorii. În definitiv, la ce puteau folosi orfanii lui Ceaușescu acei chiloți tanga veniți în număr nemăsurabil?

Sunt rău, desigur. Pe nedrept. Lumea întreagă, văzând imaginile din România, s-a grăbit să ajute. În grabă, mai uiți să și speli chiloții pe care-i trimiți, dar astea sunt cazuri izolate. Am învățat și noi, românii, să ajutorăm la fel. Dacă auzim de sinistrați, înghesuim într-o pungă toate rufele nespălate de aproximativ un an și le trimitem la ajutoare. Astea sunt excepțiile, să ne înțelegem. În general, cei care ajută au și bun-simț, nu doar dorința de a epata prin actele de caritate pe care le fac.

Din 1990 până târziu,

orfanii României au fost un bun subiect de campanii mediatice externe. S-au smuls mulți bani din străinătate, bani care nu totdeauna au ajuns în România. Dar nu despre asta vorbim.

Nemții și francezii au fost cei mai sensibili la subiect. Au investit bani și au investit know-how. Le-a păsat. Multă vreme au venit bani spre România destinați copiilor instituționalizați. Bani, dar și oameni care au ajutat, au pus umărul, ne-au arătat că noi îngăduiserăm lângă noi, poate din neștiință, instituții în care copii absolut normali dobândeau diverse handicapuri din cauza proastei îngrijiri și a relelor tratamente.

Încet-încet, problema copiilor abandonați ai României a devenit o problemă europeană. Și, pe cale de consecință, a devenit și una dintre problemele majore care împiedicau România să devină membră a UE.

Emma Nicholson, baroneasă de Winterbourne,

a fost membră a Parlamentului European și, din 2000, raportor pentru România între 2000 și 2004. Principala preocupare a baronesei a constituit-o situația copiilor abandonați și instituționalizați. Procuparea baronesei s-a transformat în criteriu de aderare, așa că, în sfârșit, orfanii României au primit o șansă. Prin 2000. Până atunci, însă, unii dintre ei primiseră șanse prin adopții externe. Au fost mulți, foarte mulți străini care au venit în România pentru a adopta copii. Unii au adoptat copii care nu erau abandonați, cumpărându-i, pur și simplu, de la părinții lor. Ceva mai sinistru nu ne poate fi pus în cârcă, ca națiune, în ultimii 29 de ani, dar și asta e suficient.

Baroneasa Nicholson of Winterbourne a fost o adversară a aderării României la UE, multă vreme, din cauza modului în care ne ocupam de copiii abandonați. Guvernul Năstase, însă, a găsit o soluție. Soluția era un plic. Lunar, Micky Șpagă avea grijă ca plicul respectiv să ajungă la baroneasă. Câtă vreme traseul a fost respectat cu sfințenie, declarațiile baronesei au reflectat faptul că România înregistra progrese reale pe drumul rezolvării problemelor sale legate de copiii abandonați.

Iar România înregistra progrese

pentru simplul fapt că începuse să se ocupe de problemă. Un proiect de 29 de milioane de euro, finanțat din fondurile de preaderare, era, și el, responsabil de modul în care România mișca lucrurile înainte.

Proiectul în sine a fost unul foarte reușit și a cuprins multe aspecte. Numai campania publicitară a costat aproximativ două milioane de euro, dar însoțită de studii sociologice și de multe alte amănunte, întinse pe trei ani. Astăzi, din bani europeni poți cheltui două milioane de euro fără să obții absolut nimic, cu excepția umflării buzunarelor unor oengiști, pe când “Casa de copii nu e acasă”, sloganul dat de Cristina Iordănescu, este și azi un reper.

În 2002-2003

existau multe legislații ale unor state europene din care am fi putut să ne inspirăm pentru a ne crea propria legislație pentru protecția copilului și pentru adopție. Dar nu ne-am inspirat din nimic. Ni s-a impus un experiment ultraliberal, de sorginte olandeză. Cel puțin în materie de adopție. Nu eram încă membri UE, dar eram atât de doritori să sugem înțelepciune de la licurici mai mari, încât nu a mai contat că înghițim.

În 2003, după

memorandumul care interzicea adopțiile din străinătate și după ani de campanie care încuraja adopțiile interne, numărul familiilor care doreau să adopte depășea, al doilea an la rând, numărul copiilor abandonați în fiecare an. Numărul copiilor abandonați era într-o vizibilă scădere. Și a venit Legea 273/2004, gândită în Olanda, impusă la Bruxelles și adoptată în România. Și s-a terminat.

De atunci, procedurile de adopție s-au îngreunat inexplicabil. Olandeza care se ocupa de chestia asta a decis că e mai bine ca un copil abandonat să fie integrat, fie și cu forța, în familia extinsă. Sau măcar să se încerce asta, înainte de adopție. Iar “asta” poate dura ani. Mulți ani. După care ajungi la concluzia că nici familia extinsă nu-l dorește pe copil, cum nu-l dorea nici tatăl fugar sau mama care, de nevoie, s-a prezentat la spital ca să-l nască.

Între timp, așadar, copilul neintegrat în familia extinsă împlinește doi, trei, patru sau cinci ani. Iar adoptabilitatea sa scade. Azi, Guvernul se chinuie să compenseze asta, acordând stimulente financiare familiilor care adoptă copii mai mari de 3 ani sau copii cu dizabilități, caz în care stimulentele financiare cresc. Dispare și obligativitatea statului de a căuta rudele de gradul IV, înainte de a încredința copilul spre adopție. Serios? Rude de gradul IV?

Timp de 15 ani,

amețit de fumurile olandeze, statul român și-a bătut joc de copiii săi. Numărul copiilor abandonați a crescut, după 2003, în loc să scadă, iar numărul familiilor doritoare să adopte a scăzut. Nici nu e de mirare, câtă vreme orice pușcăriaș te poate vizita acasă, legal, pentru a-ți cere socoteală pentru modul în care i-ai crescut copilul câtă vreme el ispășea pentru furt sau omor nu foarte grav.

Ne plângem, în prag de referendum cu iz de familie tradițională, că nu ne interesează, de fapt, adevăratele probleme ale familiei. Dar câți, câți dintre voi știu cu adevărat care sunt problemele acestor copii, câți ați fost acolo atunci când era nevoie de ajutorul societății civile pentru a împiedica dezastrul la care s-a ajuns azi, deloc prea îndepărtat ca dimensiune de cel de pe vremea lui Ceaușescu? Din câte știu, n-ați prea fost acolo atunci când a contat nici unii, dar nici ceilalți.