Nu există un nomenclator al celor mai vânate meserii din România, al celor mai cool, al celor mai trendy. Din când în când se fac statistici sumare în diverse publicații sau se comunică informațiile de PR rezultate după câte un târg de job-uri. Oricum, piața muncii din România este atât de puțin transparentă, încât singurele certitudini sunt cele date de angajarea la stat. Doar de acolo vin informațiile sigure legate de salarii, bonusuri și beneficii, în așa fel încât să știi spre ce te îndrepți atunci când vrei să-ți alegi o carieră pe criterii pur pragmatice. INS-ul mai comunică, din când în când, ceva venituri medii de prin diverse industrii, dar destul de vag. Nu poți fi sigur, ca viitor om al muncii, la cât să te arunci în timpul primului interviu. De aici și multe neînțelegeri, de-a lungul timpului. De exemplu, pe la jumătatea deceniului trecut, când advertising-ul încă era pe val și nu lovise, din nou, criza economică, erau legendari puștii care veneau să se angajeze și cereau, fără pic de experiență, salarii de peste 1.500 de dolari, telefon și mașină de serviciu plus multe alte lucruri mai mărunte. Era vremea când era cool să fii art director sau copywriter, deși în cazul ultimei ocupații se mai găseau unii care să te întrebe dacă, de fapt, nu deservești vreun copiator pe lângă vreun campus universitar.
Ani de zile s-a încercat,
la multe niveluri ale societății, să li se inoculeze tinerilor ideea că nu e nimic rușinos să muncească încă din timpul liceului sau al facultății. Că nu e nimic rușinos să ai o slujbă în timpul vacanțelor, pentru a-ți câștiga singur banii. Că poți începe de jos, la McDonald’s, pentru ca într-o bună zi să ajungi managerul tuturor magazinelor companiei din România.
Filmele americane, transformate ușor-ușor în modele de viață, ne vorbesc, unele, despre acel vis american în care oricine, oricât de jos s-ar afla la un moment dat, poate ajunge sus, se poate împlini.
Societatea civilă românească este plină de ONG-uri care propovăduiesc egalitatea de șanse. Nu doar că o propovăduiesc, dar și obțin finanțări de milioane de euro pentru acest misionariat.
Teoria e nemaipomenită,
mai ales că ne zbatem pentru a impune respectarea drepturilor omului, așa cum sunt ele descrise în documentele alea care încep cu “Toți oamenii sunt născuți egali”.
În practică, însă, începe să fie din ce în ce mai rușinos să nu fii un porc, adică un animal mai egal decât celelalte animale.
Azi, dacă vrei să fii cu adevărat cool, dacă vrei să ai un statut, dacă vrei să bălească anturajul atunci când îi comunici cu ce te ocupi, e musai să fii ori antreprenor, ori freelancer. S-ar putea să mai existe câteva ocupații foarte-foarte cool, dar nu despre asta este vorba, neapărat.
Este vorba despre cât de ipocriți am devenit atunci când judecăm trecutul unora.
De exemplu, a fost foarte frecventă
indignarea părții luminoase a societății că la Interne a ajuns ministru o secretară de la o școală din Videle.
Dacă iei informația așa cum circulă ea pe Facebook, chiar crezi că cineva a luat-o pe Carmen Dan de la școala din Videle și a numit-o, peste noapte, ministru.
În realitate, au trecut 21 de ani între momentul în care Carmen Dan a părăsit job-ul de secretară la școala din Videle și momentul numirii sale la Ministerul de Interne. Între timp a mai lucrat vreo șase ani la Banca Agricolă (ulterior Raiffeisen), după aia a fost consilier juridic, director la Evidența Populației, subprefect (mă rog, “supprefect”, cum a scris cu mânuța sa la acel moment) și chiar prefect, vreo doi ani. Dar toate aceste funcții și ocupații nu se pun. Important este că între 1990 și 1996 a fost secretară.
Se pot spune multe despre Carmen Dan, inclusiv că are probleme atunci când folosește limba română, dar a-i reproșa că în trecut a lucrat ca secretară e prea mult. Brusc, “secretară” a devenit o meserie blamabilă. Dacă vrei, vreodată, să ajungi în vreo funcție, trebuie să eviți, la tinerețe, să lucrezi ca secretară, e destul de clar.
Un alt caz este cel
al casierei ajunse în Consiliul de Administrație al Rompetrol. Vă dați seama? O casieră reprezintă statul român în CA-ul uneia dintre cele mai mari companii la care încă mai are acțiuni.
Contează acum faptul că persoana cu pricina a lucrat pe postul de casieră în timpul facultății, timp de doi ani, după care a găsit un post mai bun, și-a terminat studiile la stat, a făcut și un master în contabilitate internațională? Nu, chiar nu contează. Informația care rămâne este că a fost casieră. Huo, la moarte, jos casierele, jos secretarele, jos!
Am ajuns, nu se știe cum, în 2018,
deși, la cât de înapoiați suntem, am fi meritat să ne târâm în continuare în genunchi în fața boierilor de acum două secole. Noi, antreprenorii și freelancer-ii, oamenii cu multe școli născuți directori și șefi, noi, cei care nu ne ridicăm din pat să mergem la un interviu dacă nu e pentru postul de CEO, CFO, manager sau ministru, nu suportăm să vedem în jurul nostru oameni care au avut meserii atât de rușinoase precum cea de secretară sau casieră.
E bine că astăzi copiii românilor pot învăța din cârca părinților dreptul la exprimare și la protest, fără teama că vor fi asfixiați cu gaze lacrimogene sau striviți de bâtele unor mineri. Peste câțiva ani, însă, aceiași copii, văzând postările de azi ale părinților, vor învăța că a munci de tânăr e o alegere proastă. De ce să riști să-ți iei o slujbă de vară, ca să poți să-ți plătești singur excursiile din vacanță sau ca să-ți poți plăti studiile, când știi că, la un moment dat, copiii altor parveniți te vor arăta cu degetul, reproșându-ți că vrei să ocupi cine știe ce funcție destinată doar celor născuți, nu făcuți, după ce, în tinerețe, ai vândut popcorn și cola la intrarea în cinematograf, vreo două luni?