E 2015 și încă nu am scris, în toată cariera mea de scris de nașpa despre oameni și lucruri, despre dejecția sonoră care este muzica populară. Mă simt prost cu mine. Nu îmi vine să cred că încă nu am spus că e o mizerie care nu se compară, la gradul de imbecilitate, nici cu cea mai proastă manea sau bășină pop de-a lui Alex Velea.
Acum o să îmi sară în cap niște prețioși, pregătind lista cu exemple de melodii bune. Aia a lu’ Maria Tănase, pe care o știm cu toții, și ailaltă a lu’ Sofia Vicoveanca. Nu mă refer la rarele abateri ale genului spre bine. Mă refer la restul de 90% din muzica populară. Aia care sună în așa hal de prost și monoton încît zici că orice melodie e doar un fragment dintr-un infinit de tortură auditivă.
Vorbesc despre 90% din cariera lui Dolănescu și Benone Sinulescu, de toți ciudații ăia care se bîțîie pe loc pe posturile de muzică de profil și arată ca și cum ar fi cu două sute de ani în urmă, atît ca haine, cît și ca igienă, mentalitate și educație. De melodiile alea care au același țambal, dîn-gî-dîm, dîn-gî-dîm, dîn-gî-dîm, pe care tot urcă și coboară un fluier mai enervant ca o alarmă de mașină, urmat de restul instrumentelor într-o ciorbă de sunete care se împiedică după el.
După care apare el, solistul, un fătălău blajin care a ajuns la căminul folcloric cînd era mic, pentru că sexualitatea lui, la el în sat, era considerată nefirească și avea doar două opțiuni ca să o reprime: călugăr sau cîntăreț de muzică folclorică. Acum, douăzeci de ani mai tîrziu, simte că a făcut alegerea corectă. Pentru că are oportunitatea să schelălăie ofilit niște versuri simple despre cît își iubește familia, locul unde s-a născut și băutul. Și, evident, dragostea. Sînt sigur că majoritatea, cînd au o melodie despre mîndruță, se gîndesc la Lucian. Pentru că nu par a se gîndi la femei prea des. Iar versurile astea tîmpite sînt spuse, de obicei, lent și de două ori fiecare, ca să nu ajungă undeva cu ele prea repede. Și chiar dacă ajung, ajung în bălării. Literalmente. Pentru că totul duce la o foaie verde de ceva.
Iar solistele sînt niște adevărate prințese. Cred că nici în pușcăriile din Mexic nu vezi atîtea babe cu sprîncenele tatuate ca în folclorul românesc.