Văzui, nu demult, un video dintr-o școală americană, în care un elev căruia i se confiscase telefonul în clasă a tăbărît cu pumnii și picioarele asupra profesoarei. Și a caftit-o atît de bine, că a lăsat-o lată. La sfârșit, i-a mai ras un șut în muian. Dar, ghinion, răzbunarea nu a fost răsplătită, fiindcă nu l-am văzut recuperându-și potirul sfîntului Graal, din care se adăpase cu neștirbită sete de cunoaștere.
Glumim, glumim, dar purceaua-i moartă în cotețul minții și s-a proptit bine cu bumbăreața-n poarta nouă. Vreme de două decenii, toată suflarea pămîntească a luptat și a construit noi modele de învățare, care să crească performanța școlară, să elimine hîțînelile celor mai puțin dotați sau mai puțin atenți, să facă din învățătură o plăcere. Să cunoști mai ușor, să te bucuri că cunoști și să-ți meargă mintea ca briciul. Din păcate, cred că briciul ăsta nu i-a aparținut unui Occam. Deși maestrul afirma ritos în urmă cu 700 de ani că, dintre două explicații, trebuie preferată cea mai simplă, na beleaua, că taman a mai simplă, mai la îndemînă, mai haioasă și mai strălucitoare soluție nu a dat rezultate. Și, Doamne, cîte parale a costat! Și cîtă muncă? Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Cîte teorii umaniste duioase n-au curs pe apa Sîmbetei! Ce concentrare de forțe urieșești a cunoscut omenirea civilizată! Iar drumul spre Iad strălucea de bune intenții.
Și ce să vezi? Cercetări recente au ajuns la concluzia că nivelul de inteligență al omenirii a scăzut. Nu mult, sub un procent. Doar că an de an. Și blestematele de procente se adună, formează plutoane, batalioane, armate – cu brațe tari. Și s-au pus oamenii de știință (nu numai englezi, dar din toată lumea) pe explicații. Alimentația, poluarea, alienarea, capitalul, familia – și cîte și mai cîte, tot ce putea fi suspectat. Aș. Nimic nu explica această realitate tulburătoare. Rezultatele la diversele teste indicau an de an o scădere a capacităților cognitive. Pînă ce i-a dat unuia-n gînd ideea, pornind de la o observație generală: revenge porn, cyberbullying, expunere la violență excesivă, înșelăciuni sexuale și materiale, strecurarea de mesaje subliminale, expunerea de modele imposibile au crescut exponențial în frecvență. Unde mai pui creșterea numărului tulburărilor de somn, scăderea capacității de concentrare, comportamentul ADHD, imposibilitatea de a urmări constant explicații mai lungi de cîteva minute și incapacitatea fizică de a citi o carte cap-coadă. Realitatea noii generații se consuma în secvențe tot mai scurte. Lumea copiilor și adolescenților contemporani devenise pe nesimțite varză à la Cluj, dar fără carne. „Băă“, a zis unul mai deștept, „nu cumva tehnologia ecranelor inteligente ne tîmpește copiii? Nu cumva ecranul le suge materia cenușie, cum zic conspiraționiștii?“ Ceilalți n-au căzut pe gînduri și, ca niște soldăței conștiincioși, și-au scos din rastel inteligențometrele și… Ghinion, studiul lor baban a analizat peste 11.500 de scanări cerebrale la copii între 9 și 12 ani și nu a găsit o corelație clară între numărul de ore pe ecran și scăderea funcțiilor cognitive sau a bunăstării.
Aici au intrat în funcție psihologii și sociologii. Dacă aș fi fost în locul lor, aș fi chemat un istoric al moravurilor. Dar să nu ne grăbim. Celulele nervoase ale copiilor se odihneau la umbra video-ului bătrîn, fibrele nervoase coborau în pas elastic către ține, doar că mașinăria nu mai funcționa cum fusese programată. Așa că au trecut la lucruri mai serioase și au descoperit că expunerea la ecrane inteligente blochează mecanismele de adaptare / rezolvare a realității imediate.
Studiile clinice și observațiile pediatrilor descriau niște comportamente de tip dependență: anxietate puternică atunci cînd odorul nu își găsea telefonul sau nu îl putea folosi o perioadă.
Subiecții abandonau predicatele și ajungeau să folosească ecranele ca principal mecanism de reglare emoțională (plictiseală, frustrare, tristețe). Expunerea intensă la stimuli rapizi (notificări, schimbări de imagine, jocuri) favoriza o atenție fragmentată și făcea mai greu de susținut efortul cognitiv prelungit cerut de citirea unui text lung sau de rezolvarea problemelor. Hm. Începem să vedem luminița de la capătul tunelului?
În mediul școlar, smartphone‑ul personal introduce tentația multitasking‑ului permanent (mesaje, social media, jocuri) în timp ce elevul ar trebui să fie atent la lecție, ceea ce profesorii raportează ca factor major de distragere. Ca și cum nici asta nu ar fi fost de ajuns, adolescenții înmugureau un sentiment de identitate legat de validarea online (like‑uri, comentarii – unde mama dracului am mai auzit eu asta, la influencer-i?), ceea ce dota respingerea sau excluderea virtuală cu un impact emoțional disproporționat. Unde mai pui concursurile de sinucidere, de schilodire sau de auto-otrăvire? Un om matur, trecut prin ciur și prin dîrmon, nu se aruncă cu capu-n fîntînă. Copiii, da, mai ales dacă sînt vrăjiți și cu creierașul prăjit. Scrollatul le imprimă o nevoie rapidă, dar insațiabilă de satisfacție.
Unul mai deștept ca noi, că există și din ăștia, Jonathan Haidt, a ajuns la o concluzie simplă, demnă de Occam. Creierul omenesc are, în procesul de cunoaștere, două etape: asimilare și procesare. „Cînd copiii […] consumă conținut scurt, fragmentat, nu își vor crea structuri mentale noi care să le permită să rețină cunoștințe și să gîndească critic. Învățarea prin intermediul ecranelor declanșează adesea o schimbare inconștientă de la înțelegerea profundă la parcurgerea superficială. Cînd scriem notițe, ne concentrăm pe sens și decidem ce este important pe măsură ce sintetizăm și reformulăm materialul – toate fiind semne ale unei implicări cognitive profunde. Copiii care pot scrie cursiv de mînă au mai multe șanse să citească fluent. [Tehnologia] eșuează deoarece este fundamental incompatibilă cu modul în care învață oamenii.“
Deci nu creierul este cel subdezvoltat, ci evoluția lui. Exact cum s-au petrecut lucrurile timp de o mie de ani, în China, cu „pantofii lotus“, care făceau tenul fin, părul creț și piciorul mic. Rezultatul era un conglomerat de oase, tendoane și zgîrciuri care țineau tălpile fetelor în limita a zece centimetri ideali. Nici oasele, nici nervii, nici hormonii de creștere nu lipseau. Erau doar obligate să crească într-o cușcă a frumuseții. Și, ce să vezi? Ăla era visul fiecărei fete dornice de măritiș, chit că durea ca moartea. Așa că noua generație, cea lotusată, se va putea reproduce în voie, moștenirea genetică nu s-a dus, a fost doar pusă la poprire o scurtă perioadă de timp. Numai să mai vrea.
Bine că țările se trezesc în ceasul al doișpelea trecute fix. Suedia, campioana, a dat la loc comanda. Spania analizează interzicerea accesului minorilor sub 16 ani la rețelele de socializare, Franța dezbate un proiect de lege care interzice accesul la rețelele sociale pentru copiii sub 15 ani, cu intrarea în vigoare în jurul anului școlar 2026. Portugalia și Slovenia, Austria și Germania, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia răspund prezent. Nici noi, coada Europei, nu am zice nu, dacă am avea destule device-uri să fi zis da. „Luați copiii de la jucăriile noastre“ – e deviza zilei. Să se maturizeze și abia apoi să se îmbete de lux, angoasă și voluptate. Că net-ul nu-i ca vara. E taman iarna vrajbei noastre.