Convins că, de cînd se știe, e omul nepotrivit la locul nepotrivit, ceea ce îi place, Nae Caranfil explică aici cum de a luat 5,86 din 20 de puncte din partea juriului CNC, care aprobă finanțările filmelor. Acest regizor extraordinar care a propus un film despre pandemie, cînd i s-a respins proiectul n-are chef să facă filme de debara sau cu telefonul mobil și nici să se apuce de filme ultracomerciale, cu care să facă rost de sponsorizări. Asta poate și din pricină că-i place să-și calce singur cămășile și admite că e superstițios.
Cristian Teodorescu: La TIFF, Premiu de Excelență; la Centrul Național al Cinematografiei (CNC), punctaj de 5,86 din 20, încît s-a respins finanțarea filmului tău. Cum mama dracului?
Nae Caranfil: Se impun câteva precizări: 5,86 NU reprezintă nota acordată scenariului, adică proiectului pentru care solicitam finanțarea. Nota primită efectiv pe scenariu (49,27) este OK-ish, devansează nu mai puțin de trei dintre cele șapte scenarii câștigătoare, deci ar fi putut lejer să mă plaseze deasupra liniei, dacă… Dacă punctajul meu ca REGIZOR, adică evaluarea întregii mele cariere făcută pe baza a două filme – cel mai recent plus unul „la alegere“ – n-ar fi fost atît de jigărit: 5,86. Acest punctaj nu reprezintă o apreciere acordată subiectiv de un juriu sau o de comisie, ci un calcul executat exact pe baza unui algoritm gîndit strîmb– algoritm care avantajează într-o proporție covîrșitoare cineaștii cu prezențe recente în marile festivaluri internaționale. Clenciul aici e că aproape nici o altă performanță aducătoare de puncte (vînzări ale filmului pe teritorii străine, difuzări făcute de televiziuni din afara României) nu apare decît ca o consecință directă a participărilor sau distincțiilor la festivaluri. Nu faci filme concepute din start pentru selecțiile acestora? Primești nota 5,86 – și te mai prezinți matale la toamnă!
C.T.: Dacă CNC-ul nu subvenționează, cum se mai poate face film în România?
N.C.: Cu telefonul mobil… Serios vorbind, există puține soluții: filme ultracomerciale la a căror finanțare se bagă televiziunile și unele firme private – sau producții „low to no budget“ pe care le faci cu o gașcă de prieteni într-o debara. Nu mă simt calificat pentru nici una din aceste două opțiuni. În anii din urmă, un neașteptat succes de casă a fost Două lozuri (r. Paul Negoescu), rodul unui experiment al unei școli private de actorie conduse de trei nume importante pentru box-office-ul nostru domestic: Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță. Interpretând rolurile principale și înconjurîndu-se de mai tinerii lor discipoli, prezența celor trei a asigurat filmului nu numai performanțe actoricești memorabile, dar și un „vino-ncoa“ comercial ce i-a atras apoi sprijinul unei importante case de distribuție autohtone. Aceasta din urmă a pus la punct o campanie de promovare vioaie și inteligentă ce a făcut din Două lozuri un exemplu de comedie românească ce-și cucerește publicul fără să-și ridice poalele în cap. Dar e un exemplu singular.
C.T.: Ar fi nevoie de un film artistic despre ce ni se întîmplă din cauza COVID-ului?
N.C.: Da, și l-am și propus spre finanțare CNC-ului. A fost respins, în baza notei 5,86 acordate subsemnatului și explicată mai sus.
C.T.: „Mă dedublez în fața unui film, jumătate din mine devine critic cinematografic, cealaltă jumătate coafeză.“ Te-am citat cu copy-paste. Crezi că se mai duc coafezele la film?
N.C.: Nu, dar ronțăie telenovele la televizor, ceea ce e cam același lucru. În ce mă privește, emiteam declarația de mai sus în legătură cu întrebarea lansată de un coleg de-al tău – dacă fac filme gîndindu-mă la public. Răspundeam că nu, că le fac raportîndu-mă strict la mine și la gusturile mele personale, posedînd un fel de certitudine – probabil smintită – că eu sînt, la capătul liniei, spectatorul ideal. Care reușește performanța improbabilă de a împăca emoția cu spiritul critic.
C.T.: „Am făcut totdeauna filmul nepotrivit la locul și la timpul nepotrivite“ – iar te-am citat. Rămîne valabil?
N.C.: Sigur. Este amprenta mea ca cineast! „Caranfil’s touch“. Dacă voi ajunge să fac filmul potrivit la timpul potrivit, voi obține ulterior un punctaj mult mai gras la CNC, dar îmi va fi un pic rușine de mine.
C.T.: După documentarul lui Andrei Ujică despre Nicolae Ceaușescu ziceai că vrei să faci un film de ficțiune despre N.C. L-ai mai face?
N.C.: Nu-mi aduc aminte să fi spus asta. Cred că mă refeream la un film de ficțiune în care să apară și personajul Ceașcă. Acum niște ani cochetam cu ideea unei ecranizări libere după „Cutia de ghete“ a lui Titus Popovici. Acolo, un ins absolut obișnuit își pune în cap să scape țara de „stimatul și iubitul conducător“ printr-un asasinat dus la capăt pe cont propriu – pe care începe naiv să-l și pregătească –, dezvoltînd un soi de paranoie a salvatorului neamului nu foarte diferită de cea a presupusei sale victime. Ideea mea era să dezvolt în paralel un fir narativ în care Ceaușescu, cu un al șaselea simț, miroase că de undeva din umbră i se pregătește o „nefăcută“. Are insomnii alternate cu coșmaruri. Și atunci începe să execute generali de Securitate și de Armată într-o veselie. Dacă l-aș mai face? Da, l-aș mai face.
C.T.: Apropo de președinți – ce crezi, lui Iohannis îi plac filmele? Că la Ziua Marinei era costumat ca Humphrey Bogart în Casablanca.
N.C.: Trebuie să fii foarte sigur pe talentul tău în roluri de compoziție ca, avînd dimensiunile lui Iohannis, să-ți închipui că te poți restrînge fizic pînă la înălțimea și greutatea lui Bogart. În locul lui eu m-aș orienta spre John Wayne sau Florin Piersic (ambii purtînd prin filme pălării definitorii) și lăsîndu-i-l pe „Rick“ – de ce nu? – lui Băsescu.
C.T.: Disney, Victor Fleming trag, morți, ponoase pentru incorectitudine politică. Nu-i prea mult?
N.C.: Problema cu libertatea de expresie este următoarea: stă în puterea oricărui oligofren să creeze o mișcare capabilă să o anuleze de facto, și asta în doar cîteva luni, dar sînt necesari zeci de ani și multe victime pentru recucerirea ei. Ceea ce este consternant la această ofensivă a prostiei justițiare, joviale și intolerante în același timp este că ea s-a născut în universități. Este, deci, emblema ideologică a unei generații. Cum a fost și comunismul, de altfel, folosind cam aceeași recuzită, mutilînd istoria după propria agendă și retrăgînd din circulație opere cu mesaje „reacționare“.
C.T.: Ești pentru „demascare“ în pandemie?
N.C.: Absolut. Sînt curios cît va dura pînă cînd „afacerea măștilor“ să fie „demascată“ pe plan mondial.
C.T.: La TIFF spuneai că ți-ai călcat singur cămașa pentru festival. Ești superstițios?
N.C.: Nu pentru TIFF în general, ci pentru momentul urcării pe scenă și al primirii premiului. Pe durata festivalului am purtat, totuși, mai multe cămăși. Iar declarația în sine e falsă. E o metaforă. Puteam la fel de bine să spun că făceam flotări, antrenîndu-mă astfel să pot ține trofeul de excelență în brațe. Dar da, îmi calc singur cămășile. Și da, sînt superstițios. Dar cele două nu au nici o legătură între ele.